Ce a fost mai întîi – sportul sau hijabul?
Se dă un caz de conflict la Jocurile Asiatice. Echipa feminină de baschet a Qatarului se retrage din competiţie pentru că jucătoarele nu au primit undă verde să poarte pe cap, în timpul meciurilor, tradiţionalul hijab. O lume nesfîrşită de […]
Se dă un caz de conflict la Jocurile Asiatice. Echipa feminină de baschet a Qatarului se retrage din competiţie pentru că jucătoarele nu au primit undă verde să poarte pe cap, în timpul meciurilor, tradiţionalul hijab. O lume nesfîrşită de discriminări ne aşteaptă şi pare că jobul nostru, ca oameni rezonabili, este ca, într-un fel sau altul, să avem grijă de toate şi să le acceptăm. Baschetbalistele din Qatar se simt nedreptăţite că nu sînt lăsate cu baticurile pe teren, iar celelalte jucătoare nu pricep de ce nişte semene de-ale lor vor să schimbe, chiar şi puţin, echipamentul.
În alte sporturi, hijabul are voie să facă parte din joc. La badminton, scrimă, atletism, sportivele ţin cont de legea musulmană. FIBA însă se ţine tare şi nu dă voie nici fetelor cu basma pe cap, nici băieţilor cu turban. Aşa cum nimeni nu are voie cu bijuterii sau clame. E simplu. Totuşi, cînd din sală îţi pleacă o echipă şi un mic scandal tradiţionalisto-sportiv ţi se profilează la orizont, te întrebi, automat, cine stă la izvorul greşelii. Cine este intolerant, cine nu vrea să meargă mai departe? Sau poate că tuşele religioase îngroşate şi rigide nu merg, în cele din urmă, cu performanţa sportivă, de orice grad ar fi ea.
Multe dintre lumile între care ne învîrtim în mileniul acesta nu se potrivesc. Sîntem confuzi şi trecem în viteză pe lîngă ele, pretindem că le pricepem şi că le tolerăm. Contradicţiile tulbură şi te trimit la regîndirea unor principii, pe care însă nimeni nu are nici puterea, nici resursele vitale necesare să le schimbe. Plecarea de pe teren a jucătoarelor din Qatar este unul dintre acele momente care, după unii, nu fac parte din prezent, nici ca formă, nici ca fond.
La meciul Qatar-Mongolia, adjudecat la masa verde de fetele din Asia aceea mai îndepărtată de noi, nu a cîştigat, de fapt, nici baschetul, nici religia. Au cîştigat din nou prejudecăţile din ambele tabere, diferenţele care, fără să fie vreodată o sursă principală de rău, au fost însă subliniate iarăşi şi iarăşi, într-un univers în care pretindem că sîntem toleranţi pînă la leşin, faţă de o cauză sau alta, care mai de care mai şocantă, dar în care nu putem disputa un meci de baschet la o întrecere organizată pe un ditamai continent.
Cel mai trist lucru este iluzia că există soluţii, şi pentru conflictele mici, şi pentru – mai ales – cele mari. Amorţelile, tendinţele de a arunca ultimul cuvînt nu înseamnă răspunsuri, ci şi mai multe întrebări care, din nefericire, nu ne chinuiesc zilnic, ci apar doar cîteodată, acut şi stupid.