O sută de metri cît o sută de ani

La 104 ani, Stanislaw Kowalski modelează conceptul de viteză după posibilităţi. La 8 sau 10 ani, unii copii suferă de obezitate sau intră în şoc dacă iau contact cu o minge

Dacă îl priveşti pe polonez alergînd, ţi se pare […]

La 104 ani, Stanislaw Kowalski modelează conceptul de viteză după posibilităţi. La 8 sau 10 ani, unii copii suferă de obezitate sau intră în şoc dacă iau contact cu o minge

Dacă îl priveşti pe polonez alergînd, ţi se pare că asişti la o cursă în reluare. Scoate aproape 33 de secunde pe suta de metri – record european de altfel – şi s-a apucat de alergat acum 12 ani. Voi ce hobby aveţi de gînd să pescuiţi la vîrsta de 92 de ani? V-a trecut măcar prin cap că aţi putea să ajungeţi pînă acolo?

Desigur, totul ţine de o încrengătură complexă de mecanisme genetice, de noroc, de dietă, de numărul şoferilor agresivi din localitatea de reşedinţă, de echilibrul interior. Kowalski este, cu siguranţă, un exemplar excepţional al speciei noastre, deşi poartă unul dintre numele cele mai obişnuite în Polonia.

În restul lumii, obişnuit înseamnă să fii copil şi să nu ai habar că există sport. Să nu ştii să alergi, împiedicîndu-te dureros în propriile picioare, şi nici să înoţi sau să sari – chestiuni fundamentale de supravieţuire, nu trebuie să fim toţi Usain Bolt sau Michael Phelps. Să ai idoli din rîndul fotbaliştilor doar pentru că aceştia cîştigă bine, fără să-ţi pui problema efortului depus acolo. Să ai părinţi care îţi cumpără, cu devotament şi iubire nemărginită, prăjituri şi junk food chiar şi în momentele evidente în care ţie ţi-ar prinde mult mai bine o bicicletă sau măcar o tură susţinută de ţopăială pe trambulină.

Cum, e caraghios bătrînelul acesta cu aere de superalergător? Poate că este, dar nu mai caraghios decît o planetă întreagă în care supranutriţia tinde să depăşească subnutriţia, mai ales în mediul urban. Deja povestea cu „o să fiu fericit şi sănătos în corpul pe care îl am, nu contează cum arăt şi ce mănînc” are şanse bune să devină şi cea mai ipocrită, şi cea mai bolnăvicioasă transformare a istoriei moderne şi contemporane. Peste trei sau patru secole, blazonul umanităţii va fi o maşină scumpă şi strălucitoare, plină ochi cu punguţe goale de chicken nuggets.

Exemplul polonezului care a prins două războaie reprezintă, desigur, unul extrem. Ceea ce face el, sub o formă sau alta, nouă, celor mulţi şi neexcepţionali şi de vîrste facil de încadrat în statistici, ne-ar veni cu mult mai uşor. Ne găsim scuza stresului, a programului ocupat, a timpului care trece fără să ne mai lase să ieşim, de pildă, la alergat. Dar timpul tot trece. Şi nu ne aşteaptă pe toţi 100 de ani.