Să vorbim despre hochei
Despre cum unii cîștigă pentru prima oară campionatul. Și despre alții care încă nu au învățat că din cînd în cînd îl mai și pierd Corona Brașov a avut nevoie să ajungă în meciul decisiv al finalei ca să ia […]
Despre cum unii cîștigă pentru prima oară campionatul. Și despre alții care încă nu au învățat că din cînd în cînd îl mai și pierd
Corona Brașov a avut nevoie să ajungă în meciul decisiv al finalei ca să ia titlul de campioană națională. Rivala e mereu aceeași. Miercurea Ciuc e locul unde hocheiul se menține constant, unde se respiră, unde înseamnă, cum zic chiar localnicii, mai mult decît pasiune, aproape religie. Clișeul „orașul acesta trăiește prin hochei” mă urmărește de o grămadă de vreme și m-am dus acolo de multe ori purtînd în bagaj o teamă amestecată cu respect. Orașul în care locuitorii chiar cunosc regulile unui joc complicat și rapid, altul decît fotbalul cel universal. Acolo unde te trezești taxat, într-o limbă necunoscută, dacă greșești un nume.
Miercurea Ciuc este, de asemenea, căminul jucătorilor care joi, la Brașov, la încheierea meciului 7 pierdut cu 3-4, au ieșit de pe gheață înainte de sirena finală și, de ciudă, au devastat și vestiarul. Zeii hocheiului românesc, înfrînți, își aruncă fulgerele de supărare în jur. («–Ironie.) Comportamentul furios născut dintr-o tragedie transilvană. Un punct atît de fix încît eșecul în acest domeniu este inimaginabil și apocaliptic. Hai să fim serioși! Să nu strîngi mîna adversarului, mai ales atunci cînd te-a bătut, e ca și cum te-ai fi bătut deja singur.
Să trăiești printr-o singură supapă se poate dovedi o alegere înșelătoare, oricît te-ai strădui să fii mereu cel mai bun. Presiunea unui castel închis, în care hocheiul este pus atît de sus uneori încît devine rizibil. Acum, clișeul „orașul acesta trăiește prin hochei” a ajuns să mă sperie și să mă descurajeze. Cum să trăiască numai prin hochei? Oamenii aceia vor fi triști cel puțin un an, pînă la o eventuală victorie în finala următoare? Adevărul e că trebuie să aibă un gust amar locul secund într-o Ligă cu șase echipe, în care te credeai regele incontestabil. Ah, ce cădere, de la ce înălțime!
Cei de la Ciuc spun că sportul lor vine pe primul loc, că e nobil în ciuda durității, că te face mai puternic, dacă îl practici sau dacă îl privești. Tot ei sînt primii care au uitat că orice sport are și o parte care începe după ce meciul se termină. Partea în care trebuie să-ți stăpînești crosa și nervii. În care ar părea onorabil să-ți saluți adversarul și să accepți, o dată în viață, că hocheiul nu este monopolul unui oraș.