Noile patimi

Mai avem putere să iubim altă echipă de handbal?

După lichefierea Oltchimului, înlocuitoarele păreau greu de găsit. E dificil de pus în loc ceva, orice,  atunci cînd cineva fură sau înghite o nestemată. Dar dezamăgirea de după dispariția echipei de […]

Mai avem putere să iubim altă echipă de handbal?

După lichefierea Oltchimului, înlocuitoarele păreau greu de găsit. E dificil de pus în loc ceva, orice,  atunci cînd cineva fură sau înghite o nestemată. Dar dezamăgirea de după dispariția echipei de la Vîlcea începuse să se topească, în trecut și în resemnare. Pînă la urmă, nu e singura poveste de succes sugrumată brutal. Nici prima, nici ultima demonstrație de victorie care se acrește pe final.

Toată România se branșase la Oltchim. Adoptaserăm cu toții Oltchimul. Era alternativa la fotbal. Era acolo mereu suspans, era activitate intensă, erau vedete. La mijloc era vorba despre performanță, mai mult decît orice. În urmă a rămas o rană. Nici măcar o rană, mai degrabă o cicatrice. O părere de rău. Întrebarea e dacă așa ceva are, cumva, soluție sau măcar alinare.

Nu știu dacă e răspunsul final. Probabil că mai sînt lucruri de arătat și de probat, teste de trecut. Dar deocamdată HCM Baia Mare a făcut niște promisiuni. Mai ales că acolo sînt niște nume pe care lumea deja le cunoaște și în care are încredere. Geiger, Ungureanu, Nechita. Un fel de continuare, doar că în altă parte, cu resurse încercate, dar și cu unele noi-nouțe. Proaspete și, într-o oarecare măsură, neașteptate. Care au învins Viborgul. Acest amănunt în sine ne trage de mînecă să ne spună că mai pot urma și alte episoade frumoase.

Poate e devreme, mult prea devreme să putem măsura sau cel puțin întrevedea cît de mult ne-am putea îndrăgosti de echipa din Baia Mare. Căci așa se întîmplă cu iubirile de obicei. Una pleacă, alta se insinuează în loc, nu pentru a șterge gloria celei plecate, nici pentru a o trăda în vreun fel, ci pentru a-și scrie propriul volum, cu propriul destin în el.

Ar fi un lucru fericit să ne găsim, cu toții, o altă iubire în handbal. E un loc gol, în inima unui sport național și așa nu foarte dens sau ofertant. O echipă mică poate deveni o echipă mare și poate ajunge în centrul atenției. Căci oamenii, cel mai probabil, și-ar dori să aibă o altă formație constantă și valoroasă pe care să o susțină.

E doar începutul. Pentru a se crea o atmosferă afectuoasă acolo mai e nevoie de încredere, care să curgă și dinspre jucătoare, și dinspre public. Un flux de confort, de meciuri bune, de perseverență. Oamenii se cuceresc, uneori mai iute, alteori mai pe îndelete. Dar chiar e nevoie de o echipă de handbal pe care s-o confundăm cu tricolorul, așa cum făceam, pînă de curînd, cu Oltchimul!