Nebunia

Sabrerii din echipa României sînt nişte nebuni. Combinaţia de talent, muncă, imprevizibil şi tensiune numai aşa poate fi definită

La fiecare tuşă, tragi tu, de acasă, aer în piept. E normal să nu ştii ce se întîmplă, dar ăştia patru […]

Sabrerii din echipa României sînt nişte nebuni. Combinaţia de talent, muncă, imprevizibil şi tensiune numai aşa poate fi definită

La fiecare tuşă, tragi tu, de acasă, aer în piept. E normal să nu ştii ce se întîmplă, dar ăştia patru sînt de groază. Ba cel mai tare dintre ei greşeşte îngrozitor, ba rezerva recuperează tropotind şi repune echipa în joc, de zici că trage de cel puţin 10 ani pentru tricolorul mare. Fiecare meci al elevilor lui Mihai Covaliu pare un chin, un film de aventură şi o rugăciune permanentă. Ţi-e şi frică să ţii cu ei, să te uiţi la acţiunile lor, la beculeţele lor aiurite. E riscant şi nu ai decît o inimă la tine. Medicamentele sînt scumpe, iar ei – dezlănţuiţi. După ce se termină totul, te apucă rîsul, de bucurie şi eliberare. Ai scăpat cu viaţă şi de data aceasta.

La Mondialele de la Budapesta, Tibi Dolniceanu, Alin Badea, Ciprian Gălăţanu şi Iulian Teodosiu au cîştigat două lupte cu 45-44, una cu Ungaria, în „sferturi”, cealaltă cu Belarusul, în semifinale. La limita limitelor, cînd fizicul şi psihicul te împing în nişte zone greu de controlat şi modelat. Geniul din spate e Covaliu, care are putere de anticipaţie, ghiceşte bine caractere şi a fost şi genul de sabrer care i-ar fi tăiat fără regrete plasa lui Spiderman cu arma, dacă asta însemna succesul. Nebunia calculată şi bine gestionată a lui Covaliu s-a transmis la băieţi. La cei medaliaţi cu argint la Jocurile Olimpice de la Londra, dar şi la cei care au trimis sîmbătă, de dimineaţă pînă seara tîrziu, unde de atac coronarian de la Budapesta înspre Bucureşti. În afară de Dolniceanu, băieţii sînt alţii. Suma demenţei lor victorioase a rămas însă constantă, într-un echilibru bizar şi paradoxal.

Cei patru şi antrenorul lor parcă s-au pregătit special să transmită emoţii. Toţi, nu numai unul sau doi. Într-un fel pe jumătate sadic, pe jumătate egoist, s-au gîndit şi la cei din sală sau la cei care au privit competiţia de acasă. Ne-au ţinut în tensiune. Au căzut şi s-au ridicat. Cînd unul a cedat, altul a găsit soluţia. Concursul pe echipe a fost pentru români o ştafetă deasupra ştafetei.

Finala cu ruşii, pe care au pierdut-o la mai mult de o tuşă, le-a arătat că mai e loc să-şi îmbunătăţească scrînteala. O să mă trageţi de mînecă şi o să-mi amintiţi că sportul din România numai de nebuni nu duce lipsă. Deocamdată însă, aceştia sînt singurii nebuni care vin acasă cu argintul mondial.