Cînd miza e vînare de vînt

La Federaţia Română de Hochei pe Gheaţă luptele interne sînt inutile. Domnii de acolo se joacă de-a cine se dă ultimul jos de pe maşina Zamboni.

Tanczos Barna, preşedintele FRHG, e un om tare important. Nu se ştie exact de […]

La Federaţia Română de Hochei pe Gheaţă luptele interne sînt inutile. Domnii de acolo se joacă de-a cine se dă ultimul jos de pe maşina Zamboni.

Tanczos Barna, preşedintele FRHG, e un om tare important. Nu se ştie exact de ce, dar mie mi se pare că este organizatorul unei ediţii inedite a „Hunger Games” şi pentru acest lucru merită toate laudele. La federaţia de hochei se joacă însă jocul „cine distruge pînă la urmă hocheiul”.

Sportul acesta bărbătesc şi complex s-a redus, din ce în ce mai mult, către scandal, zero performanţe şi circ cu diverse steaguri şi imnuri, ba secuieşti, ba româneşti. De parcă poţiunea secretă pentru evoluţie nu e cu crosa în mînă întru cucerirea liniilor albastre, ci întinderea corzii la nemurire. Certurile, orgoliile, lipsa intenţiei de acord şi de progres. Ele sînt noile crose.

Pe Tanczos Barna cineva îl acuză în permanenţă de ceva. În special de faptul că e preşedinte, că a fost ales ilegal. Cluburile bucureştene sînt cealaltă parte războinică, într-un război care se mută tot mai mult în birouri, la cald. Gheaţa patinoarelor nu mai are de multă vreme nici o importanţă. Se moare lent, dar sigur, într-o disciplină care nu mai emitea de mult scîntei în stratosfera sportivă românească, dar care încă îşi mai aducea la patinoare fanii ei devotaţi şi cunoscători.

Răbdarea celor două tabere de a-şi găsi chichiţe, greşeli, nebunii mai simple sau mai bifurcate trece dincolo de dragostea pentru hochei. Interesele, influenţa, mîndriile (căci secuiul e om cu orgoliu, dar românu’ e uneori şi mai şi), ranchiuna, banii, toate acestea se află în top mult înaintea hocheiului în sine.

Hocheiul nu ar trebui să fie un sport care are domiciliul din buletin la Bucureşti sau în zona Harghita-Braşov. Nu ar trebui să încapă în el dispute teritorialiste şi disperări, deşi unele dintre ele sînt justificate. În România, hocheiul mic şi exploziv se autodevorează, căci consumă mult mai mult decît produce, mai ales la nivel de fenomen, de nervi ai celor implicaţi şi de nostalgie păcătoasă a celor ce, chiar acum 10 ani, iubeau, cum puteau şi cum înţelegeau mai bine, alergătura şi ciomăgelile de pe gheaţă.

Hocheiul se joacă în sălile de şedinţă. Patinoarele sînt mute. Aţi văzut zilele trecute fotografia din Gazeta Sporturilor, în care antrenorul Lupaşcu, fost jucător, ţine lumina pentru ca micii lui elevi să se schimbe într-un vestiar fără energie electrică, fără lipici ospitalier de nici o culoare? Aşa se întîmplă şi cînd hocheiştii ies pe gheaţă. Se roagă să-i lumineze cineva pe conducători.

Tradiţia se subţiază. Hocheiul se restrînge. Conducerea federaţiei şi opoziţia îşi trăiesc zilele de glorie. Gloria orgoliilor furibunde şi a incapacităţii de comunicare.