Amar şi nedrept, timpul…

La 30 de ani, unele sporturi te consideră bătrîn şi te scuipă. În altele, 30 înseamnă siguranţă şi şanse

Jocurile Olimpice de la Atena de acum opt ani, într-o vară, s-au disputat, parcă, săptămîna trecută. Opt ani au trecut într-o […]

La 30 de ani, unele sporturi te consideră bătrîn şi te scuipă. În altele, 30 înseamnă siguranţă şi şanse

Jocurile Olimpice de la Atena de acum opt ani, într-o vară, s-au disputat, parcă, săptămîna trecută. Opt ani au trecut într-o clipire de pleoape şi, deşi în cîteva zile vine 2013, unii se mai întreabă ce-au făcut cu 2007 sau pe unde l-au rătăcit pe 2009. Camelia Potec ştie sută la sută însă că ea nu l-a risipit pe 2004. Cea mai preţioasă medalie olimpică s-a agăţat de gîtul ei după proba de 200 de metri liber. Ca ieri se petrecea asta, nu? Silueta lungă a Cameliei ieşind din bazin şi umbra ei de învingătoare lungită şi mai tare pe pereţii arenei. Nici umbrei nu-i venea să creadă că perechea ei materială a ieşit campioană olimpică de pe culoarul 1, cel al defavorizaţilor.

Aşa e la 22 de ani, trupul şi mintea împreunate fac miracole într-un sport în care, uneori, deja la vîrsta aceasta se încheie socotelile. Mai ales cînd avem exemplul lui Missy Franklin, care acum cîtva timp se gîndea foarte serios să înoate şi pentru echipa liceului său. Nu ştiţi cine este Missy Franklin? Este o înotătoare americană care la Londra a cucerit patru medalii de aur şi una de bronz. Missy are 17 ani. În 2004, cînd Camelia înhăţa titlul olimpic, Missy avea 9 ani. Missy s-a dus şi la Olimpiada de la Beijing, la 13 ani. Vedeţi cam cît de crud şi aberant e timpul? Şi cît de valoroasă este, cu adevărat, performanţa Cameliei Potec?

Românca a perseverat, a continuat să creadă. A intrat în bazin, făcînd uitat aurul din 2004, şi a încercat şi alte medalii. Iar acum, la aproape 31 de ani, s-a împăcat cu apa care i-a adus şi bune, şi rele, şi a decis să se retragă pe uscat. Dificilă decizie, nu numai pentru ea, ci pentru un întreg sport care în România este departe de a da pe dinafară măcar de promisiuni, dacă nu de certitudini.

În plus, e greu să te gîndeşti că la 30 de ani viaţa ta se va schimba, că trebuie să se schimbe. Nu, nu la 18-19 ani ca la gimnaste, deşi şi acolo sînt excepţii. Nu cînd ai ieşit din adolescenţă. Nu, nici la 40, cum fac unii scrimeri, pentru care vîrsta e catalizator, aducînd experienţă şi strălucire. La 30, în mijlocul vîltorii, cînd alţii şi-au creat deja rutina pe jumătate ucigaşă, pe jumătate liniştitoare, tu începi o nouă viaţă, existenţa de peştişor se încheie, branhiile se acoperă, iar aerul de afară poate fi dăunător şi debusolant, cel puţin pînă cînd te obişnuieşti cu el. Dar după aceea totul va fi OK.