Toni. Apoi Maria

Trece repede vremea peste Toni Alexe şi Maria Cioncan, decedați în aceeași zi, la doi ani distanță. Iar amintirile devin din ce în ce mai pale

O să încerc să scriu ce îmi mai aduc aminte despre cei doi sportivi, […]

Trece repede vremea peste Toni Alexe şi Maria Cioncan, decedați în aceeași zi, la doi ani distanță. Iar amintirile devin din ce în ce mai pale

O să încerc să scriu ce îmi mai aduc aminte despre cei doi sportivi, morți printr-o coincidență teribilă, pe 21 ianuarie, în accidente de mașină. Mai întîi baschetbalistul, în 2005, după ce impulsul îl împinsese să se urce în mașină noaptea înspre dimineață si să taie țara, de la Ploiești la Oradea. Contribuise la o victorie importantă a echipei sale, Asesoft, și voia să ajungă mai repede acasă, la familie. Viața i s-a curmat undeva pe Valea Prahovei.

Țin minte că era un tip dur, critic, corect. Că nu era printre cei mai înalți tipi din branșa sa, dar că se mișca, privea și vorbea ca un uriaș. Nu zîmbea des, nu se ferea niciodată să spună ce-l supăra. Știa că talentul și devotamentul pentru sportul său îl fac suficient de popular și nu îi trebuia mai mult. Nu ținea cu orice preț să fie băiatul bun, ci doar băiatul bun de pe teren. La 35 de ani era tot printre cei mai valoroși. Baschetul îl definea, iar Alexe, la rîndul lui, definea o bună parte din baschetul românesc. Era un schimb cinstit, pe care jucătorul l-a făcut pînă în ultimele ore ale vieții sale.

Din atleta Maria Cioncan mai rețin zîmbetul rezervat, care a pierit definitiv pe 21 ianuarie 2007, într-un accident de mașină petrecut pe o șosea din Bulgaria. Propoziția sfîșietoare ”Am scăpat de opinci”, rostită printre lacrimi de bucuriei și surpriza după medalia de bronz de la 1.500 de metri, cucerită la Olimpiada de la Atena. Își cîștigase prin fugă evadarea definitivă din săracia copilăriei și a adolescenței. Scosese în sfîrșit capul în lume, cu bucata aceea neașteptată de metal prețios. Răzbise și nu îi fusese ușor. În sportul românesc, întruchipase imaginea fetei care nu a avut nimic și a ajuns să aibă multe. Acum are, la Hunedoara o statuie tristă, ridicată timpuriu.

Maria avea 29 de ani cînd a murit. Ar fi vrut să mai alerge, să mai cîștige. De-abia i se deschisese apetitul de a urca pe podium. Dispariția ei a marcat, pe lîngă tragedia de ordin uman, o altă tragedie, mai puțin importantă, dar la fel de reală: la ea s-au oprit medaliile românești în probele de semifond.

Două povești despre succes și fatalitate, dar din ce în ce mai pierite. Oamenii mor și rămîn locuri goale. Atît de goale încît, tot ce putem face din cînd în cînd, este să ne amintim.