V de la Vezzali

Lumea scrimei moderne se împarte în două – La Vezzali şi muritorii de rînd

Nu dă cu piciorul în minge. Poate şi de-asta nu o prea cunoaştem pe aici. Singura ei legătură cu fotbalul este soţul, practică acest sport. La […]

Lumea scrimei moderne se împarte în două – La Vezzali şi muritorii de rînd

Nu dă cu piciorul în minge. Poate şi de-asta nu o prea cunoaştem pe aici. Singura ei legătură cu fotbalul este soţul, practică acest sport. La 37 de ani, Valentina Vezzali reprezintă, în multe aspecte, sportiva perfectă. Exemplu de longevitate, seriozitate, tehnică, transpiraţie, viteză, constanţă, geniu. Avem amintirea Laurei Badea a noastră, care a învins-o în finala olimpică de la Atlanta. Apoi însă răzbunarea italiencei a venit, calculat, înzecit, pe termen lung, dominînd fără drept de apel lumea floretei. Ba chiar mai multe lumi, paralele, dar comparabile. Vezzali are 13 titluri mondiale. Michael Schumacher numai 7. Lance Armstrong numai 7 Tururi ale Franţei. Pele are trei Cupe Mondiale. Wayne Rooney – 0.

Cu toate acestea, vedeta nu e Valentina. Într-un sport discret, plin de personalităţi tari şi încăpăţînate, dar singuratice, Vezzali nu vrea să iasă în evidenţă. Îşi ţine dumnezeirea pentru ea, în floreta care se încăpăţînează să nu ruginească. Din contră, arma aceea prinde crustă de aur an după an şi nimeni nu ştie ce ar putea-o opri. E clar că vîrsta nu. Poate, Doamne fereşte!, vreo accidentare blestemată. Dar supereroii se regenerează la nesfîrşit, căci au secrete numai lor la îndemînă. Vorbim doar despre femeia-minune care a cucerit titlul lumii în 2005, la numai patru luni după ce îl adusese pe lume pe unicul său fiu. În 2011, după Mondialele de la Catania, tot ea este scrimera supremă.

În palmaresul Valentinei, argintul sau bronzul reprezintă nişte jigniri. Nişte zile proaste, slabe, cînd mintea i-a fugit poate la cai verzi pe pereţi. Aşa s-a învăţat încă de pe vremea cînd era cadetă, junioară. Distanţa dintre ea şi adversarele ei a stat mereu, indiscutabil, în talent. La un moment dat, cînd asta nu a mai fost suficient, italianca a crescut, ameninţătoare cu toată blîndeţea surîsului său blond, dominatoare de la cei 1,64 metri înălţime. Împrăştiind în jur atitudinea, mirosul, înfăţişarea exemplarului alfa. Femelei alfa. Femeii bionice. Femeii invizibile, poate, care nu iese în evidenţă decît pe planşă şi apoi la final, la festivitatea de premiere. Şi poate în două-trei reclame difuzate la ei, acolo, în Italia.

Aşa arătă o vedetă veritabilă. Cu orgoliul bine îngrijit şi înnoit permanent acolo unde contează cu adevărat pentru un sportiv, la locul de muncă. În cazul ei, pe planşă, cu floreta fermecată zvîcnind ca un motor aproape nevăzut din braţul drept.