Nobelul Simonei
Halep numărul unu mondial e un mare motiv să visăm la o ţară pe potriva, nu împotriva elitelor şi a potenţialului ei

După zece ani în tenisul profesionist, Simona Halep a plâns pe teren. „Cred că e pentru prima oară”, a spus ea, la conferinţa de presă, după semifinala de la Beijing. Iată o ciudăţenie de mare sportiv.
O ciudăţenie şi, poate, un secret al rezistenţei. Şi-a îngăduit lacrimile abia după ce a devenit cea mai bună din lume. După ce „visul meu a devenit realitate”. Dincolo de momentul istoric pentru sportul nostru, o româncă trăindu-şi visul în fruntea ierarhiei WTA e o imagine a speranţei pentru noi, toţi. O dovadă că, vorba unui cititor al Gazetei, „se poate”, în ciuda a ceea ce se întâmplă cu ţara noastră.
De la Beijing la Stockholm
Triumful Simonei Halep este obţinut în ciuda stării de lucruri din tenisul autohton, nu datorită ei. La fel cum Anamaria Effler a ajuns în echipa premiată cu Nobel pentru fizică în ciuda bătăii de joc, care durează de decenii, din învăţământul şi din cercetarea românească. Se poate să avem elite, în ciuda războiului contra conceptului însuşi de elită, care se desfăşoară, zi de zi, sub ochii noştri indignaţi până la indiferenţă.
Vor schimba performanţele recunoscute mondial ceva? Va fi mai uşor pentru copiii talentaţi de la noi să se urce până pe acoperişurile lumii? Se va mişca prin instituţii ceva? Puţin probabil. E suficient că se mişcă gândurile noastre.
Durii aranjamentelor
„Simona are de toate”, a observat George Cosac, întrebat la DigiSport dacă FR de Tenis o va recompensa în vreun fel. A estimat apoi, modest, că Halep valorează „la ora actuală” de câteva ori cât instituţia pe care o conduce. „Un aranjament floral este suficient pentru o fată sensibilă cum e Simona”, a declarat Cosac. N-a precizat pe ce se bazează când emite judecăţi despre sensibilitatea Simonei. Probabil pe faptul că, spre deosebire de durii din FRT, jucătoarea a criticat public comportamentul lui Ilie Năstase, la meciul de Fed Cup cu Marea Britanie.
„E complet greşit ce a spus, nu îl pot apăra”, a comentat Halep show-ul căpitanului nejucător. L-au apărat, în schimb, şefii FRT, împotriva mult prea delicaţilor şefi de la ITF. Şi, în ultimă instanţă, l-au păstrat în funcţie. Au expus şi expun echipa feminină de tenis a României unui alt tip de promovare decât cel pe care-l oferă Halep. Promovarea prin scandalizare.
Juniorii pe cont propriu, Cosac – pe contul FRT
Nu e vorba despre sărăcia Federaţiei, în raport cu nevoile jucătorilor profesionişti. Halep şi celelalte fete din Top 50 WTA au dat încredere sponsorilor. Sponsorii au construit terenuri, au finanţat turnee pentru tenisul juvenil. Iar federaţia are şi ea ceva bani, de pildă, pentru deplasarea domnului Cosac, ca spectator la Turneul Campioanelor. Nu-şi permite, în schimb, să deconteze deplasările juniorilor la turnee de Grand Slam.
Ceea ce decontează FRT, conform site-ului oficial, sunt câteva antrenamente în bazele proprii, cu antrenori federali. Restul e contra cost, chiar şi pentru membrii loturilor naţionale. Nu numai Simona are de toate, părinţii juniorilor au de toate. Şi dacă n-au, n-au. Şi n-are nici domnul Cosac cu cine să mai fie contemporan.
Sportivii au puterea
Există o luptă în tribunale pentru şefia FRT. O luptă pentru puterea pe care Halep, Begu, Cîrstea, Dulgheru, Niculescu, Ţig, Mergea şi Tecău i-au redat-o acestui sport în România. Ei au arătat că se poate. Se poate şi fără sprijinul FRT. Se poate mai greu. Dar uşor oricum n-avea cum să fie.
Simona Halep e în vârful ierarhiei WTA. Anamaria Effler e parte din echipa de o mie de cercetători din proiectul LIGO, care a confirmat o teorie a lui Einstein. Avem la ce privi. Astfel de repere nu se pierd şi nu ne pierd, oricât de sus se caţără pe val mediocritatea şi nulitatea.
Valorile plâng la urmă. De bucurie. „I-am simţit vocea emotivă, poate a şi plâns înainte”, povestea mama lui Effler, în „Libertatea”. „Eu am simțit-o tristă. Am întrebat-o care-i baiul. Ea, de fapt, era fericită”. Nu numai că luase Nobelul. Demonstrase că baiul e relativ.