Du-te, Dică, să fii siglă!

Marea frământare a FCSB nu e titlul, ci identitatea. De aceea a optat iar pentru soluţii de imagine pe banca tehnică

Adus din Liga a 3-a, de la SCM Piteşti, Dică are o misiune delicată la FCSB. Nu doar pentru că e „principal” neoficial. Oficial, e antrenor secund. Sau că va beneficia de libertăţi limitate, la locul de muncă. E risc asumat.

Despre tehnicienii angajaţi de Gigi Becali se ştie că stabilesc programul de pregătire şi conduc antrenamentele. Mai departe, încep bârfele şi soneriile de mobil. Listele cu dorinţe de mercato nu au rost. Campania de transferuri se desfăşoară, deja, ca de obicei: ceva între expoziţie de capricii şi vânătoare de chilipiruri. Chit că patronul o dirijează de pe cai mari, speculativi.

Antrenor de coadă la ghişeu
Ce vrea Dică, la ce lot visează, asta e prea puţin important. Obiectivul FCSB în cupele europene e cel clasic, neschimbat: banii de la UEFA şi din bilete. Pentru asemenea ţintă nu e nevoie de întăriri. E nevoie însă de tribune pline. Recentul botez cu hârtie, oficiat de FRF, şi anii de procese cu Armata au subţiat ataşamentul suporterilor.

Greu să convingi mulţimile că numele e o simplă etichetă, când e vorba de numele Steaua. Totul pe lumea asta, iar tricourile fotbaliştilor nu fac excepţie, totul vine cu o ideologie. Steaua nu e doar Steaua, e „Steaua care nu se refuză”, „e numai una”, la care visai de mic”. Cum nimeni semnificativ n-a mărturisit că şi-a dorit, încă din fragedă pruncie, să joace la FCSB, se impunea urgent o relansare, o redefinire. O ancorare fermă în memoria afectivă a galeriei.

Fantasma grupelor Ligii
De aceea a fost chemat la apel Rădoi, în vara lui 2015. Şi, mai ales, de aceea a fost extras, din subsolurile fotbalului judeţean, camaradul lui, Dică. Echipa lui Becali se confruntă cu un vid de fascinaţie. Nu reuşea să-l acopere numărul vast de magie al patronului. Acela când scoate din mânecă lista jucătorilor din Liga 1 şi explică pe şleau de ce-a pus ochii pe ei.

Odată cu Dică, revin şi ecourile din vremurile bune. De pe când echipa se numea încă Steaua şi juca în grupele Ligii. Revin amintirile „sfertului” românesc de Cupa UEFA, strălucirea optimistă a anilor 2006-2007. Dispar coşmarurile recente, cu Ludogoreţ, cu Talpan, cu TAS-ul.

Noul antrenor e, aşadar, responsabil cu procesul de stelificare. Nu i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât să facă figură prezentă la meciuri. FCSB va dobândi, astfel, o poză mai atractivă de buletin, o poză care le spune fanilor şi altceva decât Becali, Valiza şi schimbul de terenuri. Iniţialele anevoie de scandat vor fi asociate cu „Steaua lui Dică” şi, implicit, cu fotbalul-spectacol.

Dică, sufletul comerţului lui Becali
Creativul din teren trebuie să creeze acum o iluzie de identitate pentru FCSB. Să ţină publicul atent şi aproape vrăjit. Fireşte, funcţia de suvenir are capcanele ei, preţul ei omenesc. Lăcătuş şi Hagi le-au aflat, fiecare la rândul lui. Capcana, în cazul ăsta, e că Dică, deşi supraexpus, e redus la dimensiunea de poster pe bancă. Şi e numai unul, cantitate insuficientă pentru a face diferenţa în meciul pentru încrederea suporterilor.

La un moment dat, oamenii îşi vor aminti că „Steaua lui Dică” a apus din aceleaşi motive care ţin acum FCSB în eterne tururi preliminare ale UCL. Pentru că investiţiile în echipă erau cu mult în urma profitului produs de aceasta. Pentru că „Steaua lui Dică” era şi este, la bază, strict o afacere a lui Becali. Iar în ceea ce-l priveşte pe finanţator, tribunele sunt demult împărţite, iluzia nu mai funcţionează.

Criteriul esenţial după care Becali îşi alege antrenorii rămâne cel al minimei rezistenţe. Inclusiv legendelor li se pretinde obedienţă. Dică e şi ascultător, şi ieftin. Are jumătate din salariul lui Alibec. Singura lui grijă e să fie casa închisă, înaintea meciurilor. Acolo se va vedea mâna lui la echipă. Asta se aşteaptă de la el, nu primul „11”, care oricum se compune cu de la sine putere şi se autopropune, la telefon.