Mărgica lui Nicuşor

Până să înscrie în campionatul Belgiei, Stanciu i-a fiert în suc propriu pe fanii lui Anderlecht. Altfel n-avea gust ciorbiţa de 10 milioane de euro

„Am răspuns criticilor cu două victorii, împotriva lui Qabala şi Mouscron”, a comentat Nicuşor Stanciu. Trebuie să recunoaştem că nu s-a pripit cu răspunsul. A aşteptat 11 etape până să înscrie primul său gol în campionat pentru Anderlecht. I-a lăsat pe critici să se agite, să se întrebe dacă face într-adevăr toţi banii.

Antrenorul Rene Weiler a cerut răbdare pentru român, apoi şi-a pierdut el însuşi răbdarea şi l-a scos pe Stanciu de pe teren, pentru a securiza mijlocul. Mult mai târziu, a venit momentul de triumf al mijlocaşului de 10 milioane de euro. A fost cel mai bun om al belgienilor în meciul cu azerii şi a dat golul de 4-0 în faţa unei „lanterne”, locul 14 din 16. Scorul final a fost 7-0. Asta nu înseamnă automat că lupta n-a fost strânsă. Sigur a avut partea ei de suspans. Nicuşor Stanciu nu s-ar fi lăudat cu o mărgică doar pentru că a smuls-o ca pe o perlă, din abisuri, la capătul a trei luni de adaptare.

Golul, acest populism scump
„Criticile la adresa mea nu mă interesează, îmi este indiferent dacă cineva mă place sau nu”, a anunţat el, de pe culmea gloriei, citat de Ziare.com. Mai lipsea să adauge că nu se poate uita în jos, la cârcotaşii din fotbalul belgian, că-l ia ameţeala. Nimic nou. Stanciu nu pune la inimă părerile suporterilor, fie ei ai „naţionalei”, ai Stelei sau ai lui Anderlecht. De pildă, n-a ţinut la impresia artistică nici în meciul din Kazahstan. A ţinut la propriile oase şi articulaţii. Nu şi-a propus ţeluri populiste, precum golul. A intrat pe teren să blufeze şi să bifeze selecţia.

Talent are. Jucătorii români nu ratează integrarea în fotbalul mare din cauza lipsei de talent. Atitudinea faţă de propriul talent, mistica geniului, în loc de etica sacrificiului, îi face „aproape absenţi şi prea puţin periculoşi” pe teren, cum îl descria un fost fotbalist belgian pe Stanciu. Golul reuşit cu Mouscron e o bijuterie, într-adevăr, dar chiar şi bătută cu diamante nu valorează preţul de transfer al lui Stanciu.

Două victorii nu reprezintă un răspuns convingător. Garanţia constanţei în joc. Talentul mai face diferenţa doar în campionatul nostru, cu mersul lui legănat. În campionatele occidentale, lacunele din etapa de formare se văd de la prima atingere a mingii. Dacă de mic te înveţi să păcăleşti fotbalul, nu mai reuşeşti să spui adevărul nici dacă te concentrezi din cale-afară. Îl spui în mod economicos, o dată la trei luni.

Cine râde la urmă e obosit
Înaintea meciului cu Polonia, Stanciu s-a plâns de oboseală. Jucase opt meciuri într-o lună, cam două pe săptămână. Nu fusese integralist de fiecare dată, dar chiar şi aşa, programul de trei ore de muncă pe săptămână îl dăduse gata. Plecase cu o rezistenţă la efort modelată ca aluatul în Liga 1. Nu era obişnuit cu ritmul din fotbalul contemporan. „Nu încerc să îmi caut scuze”, a spus Stanciu atunci. Nici dacă ar fi încercat nu ar fi găsit. Nu pe măsura cotei lui de transfer.

La Euro 2016, selecţionerul Iordănescu devenise aproape suspicios faţă de UEFA, care îi obligă pe „tricolori” să joace o dată la trei zile. Mai avea puţin şi striga că e sabotat. Jucătorii români sunt buni, se ştie, dar nu se văd din cauza pregătirii fizice. Sunt mici, tehnici, dar mereu obosiţi. Ăsta e pragul pe care trebuie să-l treacă Stanciu, după ce-a ieşit din puful de vedetă a unui campionat intens ca o bătaie cu perne. Să-şi umfle muşchii în afara terenului nu reprezintă tocmai un exerciţiu de forţă. Nu are vreun impact asupra jocului echipei.

Acum, că a răspuns şi a orbit lumea cu o sclipire, apar alte întrebări. Nu cumva exportăm campioni ai polemicii, în loc de fotbalişti? Trebuie să aşteptăm primul meci tare decis de Stanciu, pentru noi lămuriri. E drept, are doar 23 de ani, vorba antrenorului lui Anderlecht, „e prima lui aventură în afara României”. Prima lui escapadă printre profesionişti. Are timp destul să demonstreze că poate înscrie şi când n-are chef.