Şi dincolo de ea…
Şefii fotbalului şi ai medicinii sportive sunt datori, cel puţin, cu explicaţii după moartea dinamovistului Patrick Ekeng

Când inima unui fotbalist din Liga 1 se opreşte pe teren, trei sunt instituţiile care trebuie să dea răspunsuri.
Prima, Liga Profesionistă de Fotbal, care în ultimii 16 ani n-a solicitat nici un control antidoping. Nu vrea să ştie nimic despre susţinătoarele de efort care circulă prin vestiare, deşi există bănuieli, deşi se ştie ce efect devastator au asupra organismului. A doua, FRF, care n-a cerut nici ea controale antidoping în 2015.
Cum văd FRF şi LPF asistenţa medicală la meciuri? Ca pe vremuri. Fără defibrilator. Cine să-l ceară? Şi cine să-l pună în ambulanţă? Cine a uitat să pună şi gps-urile pe salvările din Bucureşti, cine acreditează totul în domeniul sănătăţii, inclusiv salvările private.
Apoi, a treia, dar nu ultima: Institutul Naţional de Medicină Sportivă, cel care i-a dat în vară lui Patrick Ekeng viza „apt de fotbal”.
După ce un fotbalist de la Sao Caetano a decedat pe teren în 2004, în Brazilia s-a declanşat „alerta constantă”. Cluburile au cerut examene medicale mai aprofundate pentru jucătorii lor. La noi, nu s-a întâmplat nimic, deşi au existat mai multe motive scrise cu negru.
Într-un interviu dat Gazetei acum patru ani, şeful INMS, Răzvan Buşneag a refuzat să explice în ce fel sunt testaţi fotbaliştii. „Găsiţi informaţiile pe site”. Nu erau pe site. Întrebat de ce mor fotbaliştii pe teren, Buşneag a răspuns: „Nu cunosc statistici recente care să certifice acest aspect”.
Domnul acesta conduce din 2000 medicina sportivă din România.
În 2012, am trimis la Londra o gimnastă cu fasciită, o banală inflamare la călcâi, care n-a fost depistată în ţară.
Acum a murit un om. Încă unul.