Tramvaiele din Hiroshima

Atacurile de la Paris au şocat lumea. Dar şocul va trece. Asta nu e o luptă pe care s-o pierdem

Frica e principala armă a teroriştilor. Oroarea de a înfrunta un duşman fără chip, adică Duşmanul.

Moartea cu gluga ei neagră. Atacurile de la 11 septembrie aveau faţa lui Osama. Demenţa avea încă un profil. Franţa se luptă acum cu batalioane de demoni. Are nevoie de tot curajul posibil. De curaj, înainte de toate.

La urma urmei, atacatorii au ce? Puşti Kalaşnikov, grenade, bombe artizanale. Nu e de-ajuns. Nici cele mai grozave arme n-ar fi de-ajuns.

La trei zile după atacul nuclear, tramvaiele din Hiroshima au reînceput să circule. Explozia topise peste 90 la sută din şine. Lucrătorii care au supravieţuit şi soldaţii japonezi au scos bucăţile întregi de sub dărîmături. Au adus şine din alt oraş. Au adus tancuri să împingă tramvaiele înapoi pe linii.

După fiecare atac, viaţa nu aşteaptă împietrită următorul atac. Oricît de mari pierderile, oricît de adîncă rana, viaţa aşteaptă tramvaiul. Aşa se face că merge mai departe. Frica? Frica nu duce nicăieri.

Două dintre tramvaiele bombardate circulă şi azi în Hiroshima. Circulă peste tot unde loveşte Moartea.

În toate oraşele lumii unde teroarea dă asaltul. Le vezi curgînd prin venele înfrigurate ale bulevardelor pariziene. Alunecînd pe lîngă ambulanţele de la Bataclan. Coborînd în infern, ele, lucruri mai vii decît cei vii. Tăind silenţios iarba pe Stade de France. Făcînd staţie în faţa teatrelor. A restaurantelor. A redacţiilor. A magazinelor. Ca un puls care străbate noaptea din plină zi.  S-au oprit. O seară. Apoi o dimineaţă. O săptămînă, un an, un deceniu de stare de urgenţă. Dar nu se vor opri de tot. Niciodată.