Ce mai execută galeriile?

C-aşa-i pe Youtube: mafioţii au fost detronaţi de terorişti în ierarhia valorică a ultraşilor lui Standard În decembrie 2013, fanii lui Standard Liege au desfăşurat în tribune un banner cu Scarface. Pe un fundal însîngerat, Al Pacino era distribuit în […]

C-aşa-i pe Youtube: mafioţii au fost detronaţi de terorişti în ierarhia valorică a ultraşilor lui Standard

În decembrie 2013, fanii lui Standard Liege au desfăşurat în tribune un banner cu Scarface. Pe un fundal însîngerat, Al Pacino era distribuit în rolul de ultras, cu mitraliera îndreptată spre rivalii de la Anderlecht. Al Pacino n-a avut nici o obiecţie, în schimb opinia publică din Belgia s-a indignat. Săptămîna trecută, ultraşii lui Standard au izbutit încă o ispravă asemănătoare. La derbyul cu Anderlecht, au întins un ditamai tabloul pe pînză, în care fostul lor căpitan, acum mijlocaş la adversari, Steven Defour, apărea decapitat, în stil sirian, de un ultras mascat. „Roşu sau mort”, scria pe banner. Fiecare fotbal cu demonii lui. La noi, demonii ăştia au mai des de-a face cu mamele adversarilor.

Ce să înţelegem din şocul de la derby-ul altora? Că moda mafioţilor s-a dus, în folclorul ultras. Acum se poartă look-ul terorist. A doua observaţie, mai largă decît stadionul, este că nici cinematograful nu mai e la modă. A fost înlocuit de jurnalul de ştiri, care şi el va fi înlocuit de Youtube, canalul privilegiat al comunicatorilor şi PR-iştilor din grupările teroriste. Dacă nu trăiam vremurile pe care le trăim şi nu eram bombardaţi cu revendicări 24h / 7, de „trădătorul” Defour se ocupa tot Al Pacino, eventual, cu două mitraliere deodată.

BBC a refuzat să difuzeze banner-ul întreg. A mascat sub o pată de „blur” capul desenat al fotbalistului. Unii fani ai lui Standard se apără invocînd libertatea de exprimare. Ei susţin că bannerul e inspirat din filmul „Vineri, 13”. „Păcălesc pe cineva?”, se întreabă postul citat. „Nu, pentru cei mai mulţi e clar că bannerul imită execuţiile de ostatici”. Clar ca roşul de pe turnesol. Fotbalul s-a molipsit şi el de noile forme ale violenţei.

Cineva a plătit pentru acest banner: sponsorii grupării Ultras Inferno 95. Cineva a muncit la el, timp de şase săptămîni. Cineva şi-a pus la bătaie isteţimea, pentru a găsit o metodă de a-l introduce în stadion. Au minţit paznicii, susţinînd că pe banner e pictat altceva, „Bărbat cu melon”, „Suporteri mîncînd cartofi”, „Tintin la oglindă”. Cumva, au fost crezuţi pe cuvînt de cercetaşi. Apoi cineva a cărat bannerul, l-a desfăşurat şi l-a ţinut frumos întins în tribune, iar cineva s-a făcut că nu-l vede. Cîtă risipă de efort şi de voinţă! Cîtă furie creativă dusă pe apa sîmbetei!

Poliţia belgiană susţine că nu se lasă pînă nu prinde „cît mai mulţi posibili dintre făptaşi”. I-a avut sub nas un meci întreg şi nu i-a văzut, probabil pentru că nu alergau să se ascundă. Vinovaţii riscă o amendă între 250 şi 5.000 de euro sau între 3 luni şi 5 ani de interdicţie pe stadioane. Perscuţie, nu glumă! Cînd vor avea din nou voie să se manifeste la peluză, cine ştie ce vor picta? Războiul stelelor.

Curentul general de opinie, cum relatează „Le Soir”, este că „s-a mers prea departe” cu acest banner. Da, s-a mers prea departe de fiecare dată. Asta reprezintă regula. Noutatea e că rivalitatea dintre echipe şi-a pierdut autenticitatea. Deşi galeriile invocă libertatea de exprimare, nu mai au ce să exprime. Au renunţat treptat la propriile mitologii, la propriile coduri şi simboluri. Vedetismul liderilor purtători de glugă a sacrificat dedicarea pentru fotbal, „pentru culori”, de dragul atenţiei. Atenţie cu orice preţ. Ultraşii vor să şocheze, să dezguste, să sperie, să revolte, orice, numai să fie băgaţi în seamă. Rivalitatea dintre Standard şi Anderlecht a ajuns imitaţia de prost-gust a rivalităţilor la zi pe burtiera televiziunilor. Răfuiala cu „trădătorul” Defour este o bătălie de mîna a doua, iar ultraşii lui Standard sînt o gherilă de carton. Obraznică, dar contrafăcută.

O altă schimbare în peisajul mereu turbulent de la peluză este că dispar feţele. Violenţa cu chipul lui Scarface a lăsat locul unei violenţe fără chip. Doar „victimele” de pe bannere îşi păstrează identitatea. Agresorii se leapădă de persoana lor, ca de un balast impus de societate. Dar o mulţime de chipuri mascate nu exprimă şi nu atrage atenţia aşa cum o face o singură faţă de om, fie ea şi desenată. Nu mitraliera, ci chipul actorului îi dă forţă pe ecran lui Tony Montana, în „Scarface”. Iar Al Pacino n-ar fi fost la fel de convingător în rol, dacă juca purtînd un prosop peste faţă.

Ultraşii lui Standard şi-au ratat pledoaria, deşi au lăbărţat-o pe o prelată, cu litere cît roata carului. Lumea nu citeşte vorbele, lumea „citeşte” întîi capul lui Defour, martir grafic. În centrul atenţiei s-a aflat, cu excepţia „blur”-ului de la BBC, mijlocaşul adversarilor.