An-tan-tichi-tan, cumpăraţi şi-un căpitan!

Rapid se află în situaţia de a alinia echipa de acţionari, care a ajuns s-o depăşească numeric pe cea de fotbalişti 

De la jumătatea lui decembrie, patronul Rapidului numără fotbaliştii. Îi numără în ordine crescătoare, apoi descrescătoare. Îi numără din […]

Rapid se află în situaţia de a alinia echipa de acţionari, care a ajuns s-o depăşească numeric pe cea de fotbalişti 

De la jumătatea lui decembrie, patronul Rapidului numără fotbaliştii. Îi numără în ordine crescătoare, apoi descrescătoare. Îi numără din doi în doi, din o sută în o sută, ca la baba-oarba. Îi numără pe degetele de la o mînă, apoi pe degetele de la amîndouă mîinile. Uneori, îi dă cu virgulă. Cu cît îi numără mai des, cu atît mai puţini ies la socoteală. O fi greşit! Aşa că o ia de la capăt. Îi numără în cifre romane.

Săptămîna asta, după plecarea atacantului Andrei Ciolacu, în vestiarul „vişiniilor” au rămas opt fotbalişti. „Vor fi cel puţin 18 jucători la reunirea echipei!”, aşa sună obiectivul urgent, formulat de noul finanţator. Între timp, pentru a pune umărul la numărătoare, Valerii Moraru a adus un antrenor profesor de matematică, pe Cristi Pustai. N-a fost prima opţiune, dar situaţiile disperate cer măsuri disperate şi tehnicieni capabili să jongleze cu noţiuni abstracte, cum ar fi noile achiziţii.

Prima opţiune post-Rada fusese Bergodi, cunoscut pentru abilitatea lui de a număra şi în italiană, şi în română. Ce vremuri, acum două luni! Ce aglomeraţie de zile mari în Grant! Cel puţin, aşa reieşea dintr-un comunicat oficial al clubului: „Deciziile au fost luate de domnul Valerii Moraru împreună şi cu acordul a circa 100 de persoane, reprezentînd acţionariatul şi suporterii clubului”. Numărul factorilor de decizie s-a expandat invers proporţional cu numărul de jucători. Rapidul a ajuns ca o uzină privatizată prost, rămasă, după valuri de restructurări, cu birouri ticsite şi hale pustii.

Între timp, Dinu Gheorghe s-a alăturat stufosului staff, în calitate de preşedinte factotum. N-a venit cu mîna goală, a adus cu el şi primatul calităţii asupra cantităţii: „Ceea ce mă preocupă cel mai mult este să aduc jucători buni la echipă!”. A înşirat şi nişte nume, Săpunaru, Daniel Niculae, Dan Nistor, inadaptatul la apa îmbuteliată, Nicolae Grigore.

La fel ca finanţatorul Moraru, Dinu Gheorghe se comportă de parcă ar fi în campanie electorală printre fani. De parcă obiectivul echipei este atragerea de voturi din galerie, nu salvarea de la retrogradare. Unul se străduieşte să-i convingă pe suporteri că bagă bani în club, celălalt – că lipsa jucătorilor nu e o lipsă, ci un vacuum care atrage adevăratele valori.

E adevărat, moralul fanilor nu trebuie neglijat. Iar puterea de sugestie face uneori şi minuni. Dar oricît ar număra Moraru, de sus în jos, de la dreapta la stînga sau în diagonală, Rapid tot pe locul 18 în clasament trece iarna. Nici un fachir al cifrelor nu schimbă asta. Într-un sezon cînd retrogradează şase echipe, situaţia nu lasă timp pentru exerciţii vanitoase de imagine.

Pe fotbalişti trebuie să-i găsească şi să-i convingă Moraru şi Gheorghe. Pe ei trebuie să-i determine să semneze, de preferat prin alte metode decît hipnotizîndu-i cu emblema clubului. Că vraja se rupe şi uite-aşa te trezeşti fără lot. Motivul plecărilor a ajuns atît de cunoscut, încît abia a fost pomenit, în treacăt. Nu e mare filosofie. E aritmetică. Înainte de a-şi lua valiza, Ciolacu a socotit aşa: „La Rapid am renunţat pe parcursul anilor la aproape aceeaşi sumă de bani pe care am luat-o în trei ani, de cînd am primul şi singurul contract pe care l-am avut vreodată”.

Probabil nu e singurul dintre rapidiştii plecaţi care a obţinut acest rezultat dezarmant. Nu e vorba de bani, cît de perspectivă. Dacă eşti şeic sau mentalist, poţi să transferi zece jucători în două săptămîni. Cu o conexiune bună la net, poţi să transferi şi douăzeci. Într-o lună, poţi să-i faci să arate ca o echipă de nivelul săltăreţ al Ligii 1. De reputaţia de club al muncii patriotice, însă, nu scapi cît ai bate din palme şi ai număra pînă la zece.