Omul care aproape a schimbat ceva

După ce aproape a revoluţionat sportul, aproape egalul nostru Ţiriac aproape că n-ar fi ajuns să voteze dacă n-avea avion personal.

„Am încercat să votez la Paris, dar era o mulţime de oameni. Am găsit că e mai simplu să […]

După ce aproape a revoluţionat sportul, aproape egalul nostru Ţiriac aproape că n-ar fi ajuns să voteze dacă n-avea avion personal.

„Am încercat să votez la Paris, dar era o mulţime de oameni. Am găsit că e mai simplu să votăm aici. Erau cozi enorme”. Vorbeşte Ion Ţiriac, care a mers la urne ca miliardarii: cu avionul personal. „Bănuiesc că fiecare vrea să-şi vadă ţara într-un viitor ceva mai bun decît a fost în ultima vreme”, a declarat el, la întoarcerea precipitată în ţară, conform site-ului ProTV. Bănuim că da. Cine şi-ar dori un viitor la timpul trecut?

Aşadar, Ţiriac aproape că a stat la coadă, cot la cot cu PIB-ul. Cîtă nedreptate! Şi aproape că n-a votat. Asta, după ce aproape că a donat 100 de milioane de euro, pentru înfiinţarea unei fundaţii sportive. Şi după ce aproape că a ridicat un patinoar olimpic în Bucureşti, „e simplu, eu plătesc totul, primarul doar să-mi spună unde să-l construiesc”. Şi după ce aproape că a ajutat-o pe Simona Halep şi aproape i-a făcut şi un cadou, invitînd-o să-şi aleagă o maşină din garajul lui, prilej cu care aproape a făcut o glumă.

Nu-i poţi reproşa nimic lui Ţiriac. Aproape nimic. A pus pariu cu fostul premier Adrian Năstase, pe construirea celor 400 de săli de sport. Miza: o maşină. Ei, şi? Chiar şi fără motivaţie suplimentară, tot acolo ajungeam. Sau aproape acolo. Fireşte, magnatul aproape a cîştigat pariul ăsta, deşi a plecat acasă aproape cu Mercedesul, chemînd un taxi.

Ţiriac este omul intenţiilor. E întotdeauna gata să facă ceva pentru sport, pentru societate, pentru ţară. Stă pregătit, la pîndă, şi-a suflecat mînecile, încît îţi zici, gata, ca la desene animate, gata, şoricelule, acum chiar ai încurcat-o! Dar mereu apare ceva neprevăzut, o coadă enormă la secţia de vot, un blocaj birocratic. Piedica de doi lei îi strică planurile de milioane şi, aşa cum păţeşte şi motanul Tom, Ţiriac scapă prada printre degete. „Gata, s-a terminat! Din păcate, nu se poate face o fundaţie în România care să nu plătească taxe niciodată”, se descurajase, prin vară, fostul şef al COR.

Dramatic, nu? De aproape 25 de ani. Ţiriac se chinuie să pună în practică o inspiraţie din asta în stil mare. Şi, cînd să exclami: „Măi, Ţiriac ăsta chiar n-a făcut nimic, dar nimic”, hop, inaugurează un teren de sport în cutare sector! Sau donează un turbojet pentru misiuni umanitare. Şi-ţi închide gura, iată, e aproape un personaj caritabil. Apoi o ia de la capăt, ca un Sisif escaladînd Topul Forbes. În fruntea olimpismului românesc, aproape a revoluţionat sportul. În calitate de miliardar, aproape a schimbat ceva în ţara de baştină. Dar a început de fiecare dată prost, prin a încuraja starea de fapt.

Ai crede că banii rezolvă totul, dar Ţiriac se află aproape în aceeaşi situaţie cu cetăţeanul de rînd, cînd e să aibă de-a face cu sistemul. Ai crede că relaţiile rezolvă restul, dar Ţiriac degeaba vînează cu foştii premieri, degeaba face pariuri cu ei şi le dă telefoane în miez de noapte. Degeaba are la cine apela cînd copiii lui au probleme cu justiţia: „Dacă a intervenit Iliescu, îi mulţumesc dumnealui sau domnului Năstase. Mă simt onorat” etc, etc.

Dar atît! Prietenii-s prieteni, afacerile-s afaceri. Ion Ţiriac întîmpină aproape aceleaşi dificultăţi ca orice român cînd încearcă să se facă ascultat de autorităţi. Degeaba îi ia tare, la telefon: „Băi, dă-l dracului de patinoar, domne’! Hai să facem o fundaţie!”. Politicienilor le intră pe-o ureche şi le iese pe cealaltă. Aproape că-ţi vine să dai vina pe ei. Dar magnatul se calmează, le mai explică o dată, didactic: „A venit timpul ca politicul să-şi dea seama că sportul este o activitate socială. Dacă nu o luăm de la capăt, în 20 de ani dispărem de tot! Vă asigur că aşa va fi!”.

De aproape un sfert de veac, o ţin tot aşa. Ţiriac le dă sfaturile şi aproape că le dă şi banii, politicienii – nimic. Cremene! Procesează lent ca buldogul Spike. „Ţara asta îmi aparţine şi mie, în aceeaşi măsură în care îţi aparţine şi dumitale”, îi spunea afaceristul unui reporter, într-un interviu de acum cîţiva ani, din „Evenimentul zilei”. Ei, a exagerat, din modestie. Ţara îi aparţine aproape în aceeaşi măsură. Dintre românii care s-au aglomerat la secţia de votare din Paris, aproape nici unul, Ţiriac fiind excepţia, nu avea altă soluţie decît să stea la coadă. Cum s-ar spune în ţara lui Voltaire, aproape libertate, aproape egalitate, aproape fraternitate.

Treaba asta cu avionul reprezintă aproape o lipsă de fair-play, dar, vorba lui Ţiriac, „îmi adun toate armele”! Cînd vine vorba de exercitarea unui drept democratic, el are o armă în plus. Asta-i viaţa. Poate viitorul va fi „ceva mai bun”, vorba alegătorului cu hangar.