De ce român?

Cunoscînd potenţialul echipei, FRF nu vrea un selecţioner străin. N-ar înjura credibil.

Din fericire, fostul selecţioner a coborît aşteptările la un nivel la care orice nume nou e bun, din principiu. Conducerea FRF a dat deja primele indicii: viitorul tehnician […]

Cunoscînd potenţialul echipei, FRF nu vrea un selecţioner străin. N-ar înjura credibil.

Din fericire, fostul selecţioner a coborît aşteptările la un nivel la care orice nume nou e bun, din principiu. Conducerea FRF a dat deja primele indicii: viitorul tehnician va avea nasturi doar pe o parte a cămaşii, o ureche mai sus decît cealaltă şi va păşi cu dreptul, apoi cu stîngul. Cîmpul jucăuş de opţiuni s-a redus drastic, după ce Federaţia a anunţat că va numi un român. Deşi se mîndreşte cu o echipă cosmopolită, din care fac parte cehi şi belgieni de origine croată, deşi a adus un supervizor grec la CCA, şeful FRF nu vrea străini pe banca „naţionalei”. Aşa i-au ieşit lui calculele, socotelile. Mircea Lucescu şi Laurenţiu Reghecampf, români scumpi, au pledat, şi ei, pentru un selecţioner de cetăţenie română, mai ieftin. „Dar să vină din străinătate”, a precizat „Il Luce”.

Argumentele avocaţilor românismului în fotbal sînt, cele mai multe, din registrul clişeelor superstiţioase. „Un străin nu ar cunoaşte potenţialul jucătorilor noştri!”, se îngrijorează Lucescu. Cum să-l cunoască, de vreme ce ai noştri joacă fotbal numai în română? De asta devin mai dificil de tradus ca poezia cînd ajung în alte ligi, de circulaţie internaţională. Şi apoi un străin n-ar cunoaşte în veci potenţialul jucătorilor, aşa cum îl cunosc impresarii acestora. Ar trebui să-i întrebe, dar, fatalitate, nu-i cunoaşte pe impresari şi aici, da, ar putea apărea unele sincope de comunicare. Iar anumite potenţiale talente ar risca să dispară de pe lista potenţialelor descoperiri.

Antrenorul lui Şahtior putea să spună, direct, că un străin nu-i poate înjura eficient pe jucători, ceea ce le-ar afecta pe termen scurt motivaţia, randamentul şi, implicit, punerea lor în valoare. Da, ăsta ar fi fost un argument solid. De fapt, e argumentul forte în favoarea antrenorului neaoş la naţională. O înjurătură la momentul potrivit face cît o mie de filmuleţe mobilizatoare. Găseşte scurtătura spre centrul voinţei mai repede decît imaginile cu atleţi care trec linia de finiş într-un picior.

Reghecampf argumentează logic: „Nu e cazul”. „Nu cred în varianta unui antrenor străin şi nu cred că ar fi cazul”, spune el. El, unul, nu poate veni, din motive fără număr, stipulate în contract, dar îl propune pe Contra, „care a avut rezultate”, numărabile: „În ultima vreme, antrenorii români au făcut performanţe şi ar fi păcat să nu punem un antrenor român”. Iată un argument fals patriotic. Ar fi păcat pentru cine? Interesul cui primează aici? Pe cine favorizăm: un antrenor cu viitorul în faţă sau o echipă fără orizont? În fine, la cîte experimente a suportat „naţionala”, o aruncare de zaruri în plus nu mai contează. Ce nu te scoate din cărţi te face mai puternic.

Nici unul dintre aceşti avocaţi ai purismului mioritic nu se revendică de la şcoala românească de antrenori. Se revendică de la alte şcoli: germană, italiană, spaniolă, franceză. Se revendică de la campionatele străine unde şi-au consolidat cariera. Unde e patriotismul, atunci? Unde – exaltarea valorii naţionale în fotbal? N-o să-l auziţi pe nici unul dintre ei propunînd un român la „naţională”, pe motiv că avem o şcoală de antrenori prestigioasă, ultramodernă, de nivel înalt.

La şcoala de antrenori de la Bucureşti sînt chemaţi străini să ţină cursuri. Banii din taxa pentru licenţa de tehnician sînt folosiţi pentru a plăti profesori din afară. Dar ceea ce e bine pentru antrenorii români nu e bine pentru „naţională”. Ceea ce e bine pentru arbitrii români, un străin care „să ridice nivelul de performanţă”, cum l-au prezentat federalii pe Vassaras, nu e bine pentru „tricolori”. Ne amăgim că „nu e cazul” să aducem selecţioner străin, mai degrabă mergem pe mîna unui român care a „furat” meserie din străinătate. E un compromis agreabil, ca o pereche de Adibaşi cu şireturile înnodate pe vapor.

Apreciem şcolile de fotbal străine, campionatele străine, arbitrii străini, jucătorii străini, apreciem tot ce vine de peste graniţele fotbalistice, mai puţin selecţionerii. Sîntem snobi pînă la un punct. Cînd vine vorba de potenţialul nostru, gata, ni se întunecă în faţa ochilor şi vedem numai stele în trei culori! Străinii nu ne cunosc potenţialul. Noi şi numai noi îl cunoaştem, în urma unei autoevaluări nici prea-prea, nici foarte-foarte severe. Ştim că sîntem buni, dar nu trebuie să ne vadă nimeni, în orice caz, nu cineva care ar putea avea altă părere.