Vom vedea echipe întregi?

Mondialul din Brazilia ar trebui să scoată la rampă geniul naţional, nu geniul comercial, de tip Liga Campionilor

Cînd a apărut prim-planul în cinema, la începutul secolului trecut, în studiourile de la Hollywood s-a produs ceva scandal. Producătorii l-au luat […]

Mondialul din Brazilia ar trebui să scoată la rampă geniul naţional, nu geniul comercial, de tip Liga Campionilor

Cînd a apărut prim-planul în cinema, la începutul secolului trecut, în studiourile de la Hollywood s-a produs ceva scandal. Producătorii l-au luat la rost pe regizorul David Ward Griffith cu următorul argument: „Spectatorii plătesc bilet să vadă oameni întregi pe ecran!”. Adică publicul, ziceau ei, se aştepta să vadă actorii din creştet pînă în tălpi, pe toată durata filmului. Ferm pe poziţii, Griffith a replicat că nimeni nu ştie ce vrea publicul de fapt.

Prim-planul a făcut carieră de atunci şi a stat la baza star-systemului din cinema. A ajuns şi în jurnalele de ştiri, şi în transmisiunile sportive. Nimeni nu mai are pretenţia să vadă oameni întregi pe ecran, mai degrabă aşteaptă contrariul, să vadă partea în locul întregului, lacrima decupată din colţul ochiului, rictusul hiperbolizat din colţul gurii. Prim-planul a ajuns, fireşte, şi în fotbal, unde a contribuit decisiv la consacrarea jucătorilor-vedetă.

Fotbaliştii de azi conştientizează un pic prea mult prezenţa camerelor TV în jurul terenului. „Joacă la prim-plan”, observa Porumboiu, regizorul, în paginile Gazetei. Se prea poate ca fotbalul să fi ajuns un mediu saturat de prim-planuri, un mediu care încurajează actoria, vedetismul şi consumul nervos de banane, „for your consideration”, făcutul din ochi spre juriu, în locul spiritului de echipă.

Seamănă puţin cu Hollywood-ul din anii ’50, cu Ronaldo pe post de Marilyn fără umbre. De unde şi lamentările că Gareth Bale, Ibrahimovic, Petr Cech sau Lewandowski nu vor evolua pe scena de la Mondialul brazilian. Sigur că prezenţa lor ar fi făcut din Mondialul brazilian un blockbuster, în termeni hollywoodieni: actori cotaţi în zeci de milioane de euro, decoruri în mărime naturală, scenariu cu tentă istorică. În realitate, un turneu final se poate lipsi lejer de numele mari pe afiş. Un turneu final îşi fabrică propriile lui nume, la o adică. Şi apoi un turneu final nu este Liga Campionilor, adică parada stelelor scoase la licitaţie spre deliciul fanilor şi profitul cluburilor. Raţiunea de a fi a acestor competiţii pe ţări ar trebui să se afle dincolo de raţiunile care guvernează industria guvernată de FIFA.

La un Mondial atît de globalizat, de 32 de echipe, organizat cu atîta sacrificiu şi zbucium în masă, ne aşteptăm să vedem mai puţine prim-planuri, mai puţine fiţe dramatice, mai puţine monologuri în faţa porţii şi mai multe echipe întregi, mai multă acţiune, mai multe scene de grup. Asta aşteptăm şi de la Mondialul brazilian, să scoată la rampă geniul colectiv, nu sclipirile intermitente ale unor staruri deja stoarse de munca „la privat”. Că va fi Hondurasul, că va fi Chile, că va fi, din nou, Uruguay, ca la CM din 2010, o revelaţie tot trebuie să apară. O Grecie, o Italie refăcută din amintiri, o Anglie renăscută din orgoliu, în fine, nişte bărbaţi legaţi de o voinţă comună care răstoarnă pronosticurile lui Pele, ale şamanilor din Peru şi ale urşilor Panda.

Că Messi îşi va extinde sau nu dimensiunile propriei legende, asta este o întrebare din categoria „fapt divers”. E mai important să supravieţuiască filosofia fotbalului ca joc de echipă decît să mai primească vreun megafotbalist un rol de Oscar într-o reclamă la cartofi.