Revolta milionarului lipit

De fapt, ce-i reproşează Negoiţă lui Badea: jaful ca principiu sau faptul că jaful a fost desăvîrşit?

E adevărat că după preluarea pachetului majoritar la Dinamo, Negoiţă părea mai preocupat să-l „evalueze” pe Cornel Dinu decît finanţele clubului. „Sînt unii […]

De fapt, ce-i reproşează Negoiţă lui Badea: jaful ca principiu sau faptul că jaful a fost desăvîrşit?

E adevărat că după preluarea pachetului majoritar la Dinamo, Negoiţă părea mai preocupat să-l „evalueze” pe Cornel Dinu decît finanţele clubului. „Sînt unii oameni care încurcă proiectul meu. Cornel Dinu este evaluat, vreau doar oameni care ajută”, spunea noul patron din Groapă. Totuşi, Negoiţă s-a repliat în timp util şi i-a identificat şi pe ceilalţi oameni care-l încurcau: foştii şefi dinamovişti. S-a răfuit verbal cu fiecare în parte, i-a ponegrit pe toate posturile. Încă din august, anul trecut, Negoiţă mărturisea, modest: „Am preluat un club jefuit. Puteam să fac la fel ca oamenii de la Rapid, să dau ţeapă tuturor”.

Acum, că a depus dosarul pentru intrarea în insolvenţă, situaţia roş-albilor seamănă şi mai mult cu cea a clubului din Giuleşti. Doar că noua conducere a cerut reorganizarea în instanţă. Reorganizarea nu reprezintă o fericire pentru creditori. Datoriile clubului se evaporă aproape în totalitate. În cazul Rapidului, tribunalul a decis că trebuie să achite doar 10 la sută din restanţele consemnate în decembrie 2012.

După retragere, Nicolae Badea se recomanda, într-un interviu acordat colegului meu Cristian Geambaşu, drept „cel mai mare creditor al lui Dinamo”. Din acest rol, enervarea lui este motivată în proporţie de 90 la sută. Pînă la depunerea cererii de insolvenţă, pe fostul preşedinte nu-l deranja stilul de PR al Curţii Domneşti al lui Negoiţă. L-a lăsat să se laude că a preluat un club prăduit de hoarde cu trabuc, guler alb şi know-how. Cîtă vreme Dinamo îşi plătea ratele către firmele lui Nicolae Badea, nu era rost de urecheli retorice.

Insolvenţa ameninţă să strice armonia dintre foştii şi actuali şefi ai lui Dinamo. Se reevaluează unii pe alţii şi descoperă, invariabil, că fix ceilalţi poartă vina pentru sărăcia de la club. Badea spune că Negoiţă ştia de datorii. Dar nu se află tocmai în poziţia să predice omniscienţa. Dacă ne luăm după Dosarul Transferurilor, Badea nici nu mînca usturoi, nici n-avea habar de sumele reale încasate pentru anumiţi jucători de la Dinamo. Negoiţă speculează detaliul şi îl acuză pe Badea că n-a făcut nimic pentru a recupera paguba consemnată în Dosarul Transferurilor. Apoi susţine că a investit 14 milioane de euro la Dinamo, într-un an, dar mereu uită şi schimbă preţul la care a preluat clubul.

Fiecare amestecă un pic de adevăr într-o mare de lemn învolburat. Invocă „suflarea dinamovistă” şi „tratarea cu responsabilitate a activităţii unui club de fotbal”. Gîlceava lor nu repară nimic din răul făcut echipei, doar adînceşte ceaţa. Aparent, se ceartă vechiul cu noul. De fapt, se ceartă creditorul cu datornicul. Banal. Ambii fac parte din aceeaşi categorie de prădători. Ambii au ajuns milionari în euro „din sudoarea muncii”, vorba lui Negoiţă. Poţi să-l contrazici? Poţi doar să presupui că n-au muncit singuri şi de capul lor. După cum poţi doar să deduci ce înţelege Nicolae Badea prin investiţii în fotbal.

Vechii şefi de la Dinamo nu făceau decît să mute banii dintr-un buzunar în celălalt. Nu riscau nimic. În plus, nu ştia nimeni cîţi bani intră şi ies din club. Noua conducere a încercat aceeaşi schemă, dar a constatat că mută banii din buzunarul propriu într-un buzunar împăienjenit de firmele fostei conduceri. Schema nu mai funcţionează. Iar modelul clubului cu un singur mare finanţator, tăietor şi spînzurător, e compromis şi el.

Din perspectiva lupului tînăr, nu „jaful” în sine e deranjant, ca principiu, ci faptul că acest „jaf” a fost desăvîrşit. N-a mai rămas nici un tun de dat, nici un fotbalist mai răsărit de comercializat la bucată, nici un fazan de jumulit. Negoiţă trebuie să se sature cu firimiturile ori să aducă de-acasă sandvişuri cu vînat. Nu e exact meniul la care aspira. Nu e chiar o postură de invidiat, aceea de milionar lipit gazonului, de linge-blide din Top 300, hipnotizat de „lumina reflectoarelor”, cum îl ironizează Badea, milionarul bogat.

Şi unul, şi altul ar fi avut bani să ţină Dinamo pe linia de plutire. Fără vînzări pe sume misterioase, fără insolvenţe, fără agonii. Dar, să fim serioşi, ce rost ar mai avea afacerile în fotbal, dacă trebuie să bagi bani fără şansă de profit imediat?