Iar ne-au luat-o înainte!

Capra vecinului loveşte din nou: premierul Ungariei şi-a tras stadion de lux în oraşul natal

Vestea că premierul Ungariei, Viktor Orban, a comandat un stadion de 17 milioane de euro în oraşul lui natal ne umple de neprecupeţită invidie. Ne-au […]

Capra vecinului loveşte din nou: premierul Ungariei şi-a tras stadion de lux în oraşul natal

Vestea că premierul Ungariei, Viktor Orban, a comandat un stadion de 17 milioane de euro în oraşul lui natal ne umple de neprecupeţită invidie. Ne-au întrecut vecinii maghiari şi la capitolul investiţii vesele pe bani publici! Sala de sport de la Cornu, care a costat 4 milioane de euro, păleşte modest în faţa concurenţei.

Reporterii de la „New York Times” s-au minunat de manierele est-europene de a arunca banii statului pe infrastructuri faraonice. Nu au găsit, pînă la închiderea ediţiei şi probabil nici după, o explicaţie logică pentru ca Felcsut, un oraş cu 1.800 de locuitori, să aibă nevoie de o arenă cu o capacitate de 4.000 de locuri. Doar dacă veneau cu 50 de ani în urmă, ar fi înţeles încotro bate o asemenea extravaganţă.

Încă din 2010, premierul Orban a promis modernizarea stadioanelor. Şi-a făcut o profesiune de credinţă din „a uni prin fotbal” o ţară dezbinată de criză. Statul maghiar a cheltuit 44 de milioane de euro pentru renovarea stadionului „Albert Florian” din Budapesta, apoi 38 de milioane de euro pentru stadionul din Debrecen. La fel ca Bucureştiul, capitala Ungariei candidează şi ea la găzduirea meciurilor de la Euro 2020. Prin urmare, pe locul vechiului „Ferenc Puskas” va apărea un nou stadion, de 65.000 de locuri, în valoare de 114 milioane de euro. La preţul ăsta zgîrcit, putem sta liniştiţi! Sigur nu va fi la fel de grandios ca Arena Naţională, care a costat dublu!

Vecinii noştri aplică, aşadar un plan de revigorare al infrastructurii sportive. Ei cu fotbalul, noi cu sălile de sport. Dar stadionul fîşneţ din Felcsut se încadrează în alt plan, un plan inspirat de viziunile altei epoci, despre care ne tot amăgim că a apus şi n-a lăsat urme în ADN-ul colectiv. Mai devreme sau mai tîrziu, vechea nomenclatură scoate capul de sub copertina democratică. Şi apar derapajele pe bani publici, cultul personalităţii, megalomania de partid şi de stat. Reportajul din „New York Times” menţionează, pentru culoare locală, porecla oraşului natal al premierului: „Orbanistan”. Amuzantă şi nu prea, pentru cei care au mai trecut o dată prin asta. Numai americanii, care se înfiinţează întotdeauna prea tîrziu la locul faptei, se miră cum se mira Moromete de găinile carnivore din C.A.P.-uri.

Tocmai ne resemnasem că vecinii maghiari au un stil sănătos, raţional de a investi în sport. Stilul acela, care ridică patinoare la preţuri corecte şi care a plasat Ungaria în top 10 la medalii, la JO de la Londra. Tocmai ne bătea gîndul să-i imităm, cînd s-a aprins beculeţul roşu, de 17 milioane de euro. Trebuie să fim de două ori atenţi cînd îi auzim pe guvernanţi prevestind „unirea ţării prin fotbal” sau umflarea muşchilor naţionali prin sport la oraşe şi sate.

E greu de demontat un astfel de slogan. Sînt greu de controlat fondurile care curg, în numele binelul impersonal, spre buzunare personale. Sună prea bine, ca să fie şi echilibrat. Orban le-a promis compatrioţilor săi un viitor mai bun pentru copiii lor, dar nu s-a putut abţine să nu le toace banii şi pentru propriile lui mofturi. „Orice copil visează să aibă casa gard în gard cu Disneyland. Orban a reuşit!”, l-a ironizat un lider al opoziţiei, citat de „New York Times”. A reuşit. Noi, care avem cîte un premier în fiecare judeţ, ce mai aşteptăm? Ce are capra vecinului şi n-are a noastră? Canini?