Investim în mustrări de conştiinţă

Ce vrem, de fapt, cu rentele viagere? Să ne plătim vina că nu i-am ajutat pe campioni înainte de a urca pe podium?

Ne permitem să plătim rente viagere campionilor? Dacă ne permitem 588 de rentieri care ies din Parlament, […]

Ce vrem, de fapt, cu rentele viagere? Să ne plătim vina că nu i-am ajutat pe campioni înainte de a urca pe podium?

Ne permitem să plătim rente viagere campionilor? Dacă ne permitem 588 de rentieri care ies din Parlament, o dată la patru ani, ne permitem şi 509 de rente sportive. Dacă ne dă mîna să plătim lunar 2.460 de euro, bani publici, pentru fiica vicepremierului sau 4.120 de euro lunar pentru soţia deputatului, angajată la stat, găsim 2000 de euro de lei pe lună şi pentru Patzaichin. Sîntem prea săraci să ne uităm la bani, aşa că ne uităm la principii. E singura cale să descurcăm legile încîlcite ale rentelor şi dublul lor standard de aplicare.

Care-i principiul, aşadar? Ce reprezintă aceste sume de bani plătite foştilor campioni: o formă de asistenţă socială sau o recompensă pentru serviciile aduse ţării? Dacă e o recompensă, un fel de pensie de veteran, atunci trebuie să ne punem serios întrebarea: de cîte ori îi pensionăm pe medaliaţii noştri? Guvernanţii au transformat în tradiţie dublarea sumelor prevăzute în lege pentru premierea performanţelor sportive. Le ştiţi, ceremoniile acelea cînd politicienii se bat cu pumnul în cravată că plătesc performanţa la adevărata ei valoare. Au calculat ei, mental, cît face şi le-a dat cu virgulă. Meschin calcul! Medaliile despre care vorbim nu au preţ în bani. Ar însemna să pretinzi că zecele Nadiei valorează în jur de 10.000 de RON pe lună. Adică exact cît au primit şi şoferul, şi femeia de serviciu de la ANST, pentru „contribuţia la JO de la Londra”.

Dacă menirea rentelor viagere este să le asigure un trai decent sportivilor retraşi din activitate, trebuie asumată ca atare. Iar rentele trebuie acordate doar acelor foste glorii care n-au izbutit să-şi facă un rost în societate, la finalul carierei sportive. Doar cazurilor sociale, adică.

Faptul că statul român acordă aceste rente marilor sportivi nu reprezintă o dovadă de raţiune politică superioară. Nu arată cît de dezvoltat e sportul sau cît de prosperă patria recunoscătoare. Mai degrabă, arată contrariul. Faptul că MTS cheltuie anual 5 milioane de euro pentru rente viagere şi 2 milioane de euro pentru indemnizaţiile sportivilor în pregătire trebuie să ne pună pe gînduri. E un dezechilibru aici.

Investim prea puţin în prezent, încă şi mai puţin în viitor. Programul „Pierre de Coubertin”, panaşul secretarului de stat Carmen Tocală, prevede susţinerea competiţiilor de copii şi juniori. Programul a fost lansat acum un an, banii ar trebui să vină din accizele pe tutun şi alcool, dar MTS încă nu are o bază de date cu plătitorii acestor taxe. Nu ştie de unde să ceară banii. La fel ca şi în restul domeniilor, şi în sport, statul te susţine abia după ce ai luat medalia. Niciodată înainte, că-i superstiţios. În şcoala românească, trebuie să intri geniu consacrat sau papagal precoce, ca să nu ieşi complet deformat. În spitale trebuie să intri deja sănătos.

România dă 70.000 de euro pentru aurul olimpic, Rusia – 100.000 de euro. Dar ne grăbim să-i ajungem la următoarele Jocuri. Britanicii, de exemplu, nu-şi răsplătesc cu bani campionii olimpici. După JO din 2012, i-au celebrat scoţînd timbre cu chipurile lor. Norvegienii doar şi-au aplaudat campionii de la Soci. Nu s-au ploconit dinaintea lor, cu buzunarele întoarse pe dos.

În locul banilor şi al festivismului ieftin, în locul parăzilor ipocrite de stat asistenţial, ţările astea le oferă campionilor ceva mult mai important. Le oferă o societate normală, aşezată, un cadru stabil în care-şi pot continua viaţa. La urma urmei, dacă reuşeşti să cîştigi o competiţie, un titlu mondial, european, ai mentalitate de învingător, nu de asistat.

Medaliile nu reprezintă un fel de dizabilitate, cariera în sport nu predispune la inadaptare socială perpetuă. Aşadar, ce vrem cu rentele? Să ne achităm vina că nu i-am ajutat pe campioni cînd aveau nevoie? Să ne amăgim că ne premiem valorile, dar numai după ce le premiază alţii? Să-i motivăm pe ăia mici să strîngă din dinţi şi să lupte pentru aur? Putem obţine performanţe şi altfel decît pe durere şi pe frustrare. Putem face şi altceva pentru marii noştri sportivi: să le oferim şi să ne oferim şi alte motive de mîndrie naţională decît medaliile lor.