Patru zile

Ce e mai şocant la procesul-fulger al şefului de la Bayern: că nemţii îşi trimit după gratii valorile sau că procesele lor durează atît de puţin?

Timpul trece altfel în România. Se dilată, se lăfăie, stă pe loc, uneori dă […]

Ce e mai şocant la procesul-fulger al şefului de la Bayern: că nemţii îşi trimit după gratii valorile sau că procesele lor durează atît de puţin?

Timpul trece altfel în România. Se dilată, se lăfăie, stă pe loc, uneori dă înapoi. Ca să traversezi ţara în maşină, de la Constanţa la Arad, ai nevoie de 13-14 ore. Cam tot de atît ai nevoie ca să traversezi Europa de la un capăt la altul, din marginea Ungariei, de la Mako la Rotterdam. Comparaţia a fost consemnată în august, într-un raport al Consiliului Concurenţei, citat de Hotnews.ro. Sigur, dacă am avea autostrăzi… Dar la noi autostrăzile se construiesc mai lent ca piramidele. Singurul lucru care merge cu adevărat repede pe-aici este tăiatul panglicii.

Procesul lui Uli Hoeness, preşedintele de la Bayern Munchen, a durat patru zile. Ancheta de evaziune fiscală a durat mai puţin de un an. A început în aprilie 2013. Dosarul Transferurilor s-a judecat timp de şapte ani şi cinci luni. Ancheta a durat doi ani.

Hoeness este cel mai bun preşedinte de club de pe continent, judecînd după rezultatele la zi. Conduce campioana Europei. Ca fotbalist, a jucat într-o finală mondială, pentru culorile ţării. La tribunal, scrie „The Guardian”, a insistat că nu e „un parazit al societăţii”, pentru că a donat milioane de euro în scopuri caritabile. Alte milioane, vreo 27, le-a dosit într-o bancă din Elveţia. A spus că „regretă profund” atitudinea asta. A pledat vinovat.

Cancelarul Angela Merkel s-a declarat „dezamăgită” de el. Pînă şi propriul avocat l-a certat, în faţa instanţei: „Gata, nu mai înşira basme!”. În schimb, potrivit Deutsche Welle, cîteva mii de nemţi s-au declarat inspiraţi de modelul lui Hoeness. Şi s-au predat autorităţilor, mărturisind că au comis fraude fiscale.

Patru zile. O etapă de campionat. În timp românesc, patru zile înseamnă la noi şapte ani şi cinci luni. Patru zile şi nu s-a judecat în regim de urgenţă. Dosarul Transferurilor s-a rejudecat astfel, urgenţă însemnînd cîteva luni. Totul se derulează altfel la nemţi, cumva, mai în viteză. Nu stau la basme. Ei au construit Allianz Arena în trei ani, noi am construit Arena Naţională în patru ani, deşi e un stadion cu 16.000 de locuri mai mic.

Un an mai tîrziu aici, cîteva ore în plus pe drum, cu maşina, jumătate de oră întîrziere, cu trenul, zeci de ani în urmă în spitale, zeci de ani pe loc în şcoli. Timpul are răbdare cu sistemul, nu cu oamenii, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda. Pentru oameni, români sau nemţi, cinstiţi sau dezamăgitori, vinovaţi sau nevinovaţi, suporteri sau şefi de club, timpul trece la fel.

Unii ar trage pripit concluzia că sîntem mult rămaşi în urmă. Faţă de ce? Faţă de cine? Noi avem ritmul nostru, coordonatele noastre, lipsa noastră de ţintă, economiile noastre de voinţă. Dacă am încerca să ne mişcăm ca alţii, ca nemţii de pildă, să agonisim un an de ici, o oră de colo, ce-am cîştiga? O viaţă de om în plus. La ce ne trebuie? Nu trăim de două ori. O viaţă ne-ajunge. Sau nu?