Aur? De unde? Din cenuşa Oltchimului?

Deşi Tadici le vedea în finală, „tricolorele” şi-au atins limitele în „optimile” Mondialului de handbal

Selecţionerul Poloniei a spus că meciul cu România a fost unul „foarte greu”. Asta ar trebui să tempereze proporţiile decepţiei legate de „naţionala” feminină de […]

Deşi Tadici le vedea în finală, „tricolorele” şi-au atins limitele în „optimile” Mondialului de handbal

Selecţionerul Poloniei a spus că meciul cu România a fost unul „foarte greu”. Asta ar trebui să tempereze proporţiile decepţiei legate de „naţionala” feminină de handbal. Neconsolat, Gheorghe Tadici şi-a asumat şi nu prea eşecul cu 29-31 în faţa unui adversar pe care se pare că l-a subestimat. „Sînt tinere, e adevărat”, a spus antrenorul despre jucătoarele sale, apoi a adăugat: „Dar asta nu scuză faptul că nu au dorinţa de a lupta”. La drept vorbind, n-ar trebui să fim foarte surprinşi că fetele noastre n-au izbutit mai mult la turneul final din Serbia. Semnele rele s-au arătat încă din meciul cu Germania.

Cele 6 ratări din 10 la loviturile de la şapte metri n-au fost, iată, un accident, un blocaj. După descătuşarea din faţa Ungariei, a urmat un lapsus de 9 minute lungi fără gol din meciul cu Polonia. Cădere fizică? Lipsă de concentrare?

Trei goluri în plus (sau trei ratări în minus ale „tricolorelor”) şi nimeni nu-şi mai bătea capul cu asta. La victorie, punctele slabe se transformă, printr-o ingenioasă schimbare de lumină, în puncte forte. Tinereţea debutantelor nu e o scuză, ci un atu. După triumful în faţa lui Gorbicz şi compania, Cristian Gaţu exulta: „A contat că Ungaria nu cunoştea jucătoarele noastre tinere!”. Probabil Polonia danezului Rasmussen s-a documentat mai bine.

Tadici plasează răspunderea pe şcoala de handbal românească, incapabilă să mai insufle jucătoarelor „dorinţa de a lupta”. Arată cu amîndouă mîinile şi spre antrenorii de la echipele de club, care nu pun accent pe „forma fizică”. Campionatul e mediocru, gravitează în jurul unei singure echipe. Pe vremuri, nucleul se afla la Oltchim, acum s-a mutat la HCM Baia Mare. Nu e un soare la fel de strălucitor. Nu se bate pentrul finala Ligii Campionilor, deocamdată.

Lotul aliniat de Tadici la Mondialul din Serbia conţine doar trei straniere: Neagu, Tolnai, Manea. „Naţionala” de handbal feminin suferă de aceeaşi lipsă ca şi „naţionala” de fotbal: lipsa unei competiţii interne de calibru. Prea multe importuri, pepiniere puţine şi slab productive. Dacă n-avem valoare la nivelul echipelor de club, n-avem valoare nici la „naţională”.

Fenomenul Oltchim a mascat, o bună bucată de vreme, realitatea dezechilibrată. Lotul de la Vîlcea aproape se suprapunea cu lotul naţional. Rutina de joc era gata formată, de la echipa de club venea şi obişnuinţa cu meciurile tari. „Naţionala” de handbal feminin încă nu s-a ridicat din cenuşa Oltchimului. Timpul a fost prea scurt pentru o renaştere.

Fetele lui Tadici au părăsit Mondialul după „optimi”. Dacă apreciem corect, este o performanţă că s-au calificat şi o performanţă şi mai mare că au trecut de grupă şi de Ungaria, bronzul mondial. După ce invocă statistici, parametri, noile puteri din handbal, Tadici oftează avizat: „Aşa e în marea performanţă”. Aşa e.

E dezamăgit pentru că el s-a lăsat primul dus de valul euforiei, el şi-a pierdut primul capul, el a renunţat la antrenamentul din ziua meciului: „Sper să plecăm cît mai tîrziu acasă, poate pe 23 decembrie!”. Poţi apoi să le ceri jucătoarelor să păstreze justa măsură şi să nu privească de sus Polonia? Să recunoaştem, totuşi, că ar fi fost un ditamai paradoxul, să scoatem pe bandă rulantă generaţii de aur dintr-un campionat de duzină.