100.000 de scaune goale

La a şaptea prezenţă în grupele Ligii, Steaua nu şi-a convins publicul s-o urmeze

În martie 2005, în jur de 25.000 de spectatori au aşteptat două ore, în ninsoare, pe Stadionul Ghencea, startul meciului Steaua – Villarreal. Nu era Champions […]

La a şaptea prezenţă în grupele Ligii, Steaua nu şi-a convins publicul s-o urmeze

În martie 2005, în jur de 25.000 de spectatori au aşteptat două ore, în ninsoare, pe Stadionul Ghencea, startul meciului Steaua – Villarreal. Nu era Champions League, erau optimile Cupei UEFA, actuala Europa League. Meciul cu spaniolii s-a amînat din cauza vremii. Peste cinci zile, cînd s-a disputat, fanii au umplut din nou tribunele. „Evenimentul zilei” scria că în jurul stadionului rămăseseră în jur de 10.000 de oameni.

Încă nu se construise „Arena Naţională”. Nu se puseseră în vînzare peste 50.000 de tichete. Aşa că a apărut şi o invenţie de unică folosinţă: cotoarele biletelor erau rupte în două sau trei, pentru ca spectatorii să intre în număr cît mai mare, păcălind paznicii de la porţi. Nu era Champions League. Decorul nu era Elite cu acoperiş relativ, în loje nu se aflau prim-miniştri amatori de prim-planuri. Dar Steaua avea un public care o urma cum urmează fluturii lucşii nocturnei.

După opt ani şi ceva de la „cotoriadă” şi de la imaginea cu suporteri troieniţi în tribune, echipa din Ghencea pare să fi epuizat resursa de entuziasm care vindea bilete. Doar 10.000 de spectatori au venit să vadă Steaua cu Schalke. Şansele slabe la primăvară reprezintă doar o parte din explicaţia acestei renunţări în masă.

După remiza muncită cu nemţii, Reghecampf a lansat următoarea promisiune: „Vom face o analiză pentru a vedea cum trebuie să arătăm la anul în Liga Campionilor!”. Participarea de anul ăsta n-a fost anunţată, de la bun început, ca fiind una de probă, un fel de repetiţie cu public, a şaptea, pentru o mare reprezentaţie dintr-un viitor apropiat. Furaţi de peisaj, antrenorii şi conducătorii Stelei încă nu şi-au dat seama „cum trebuie să arate în Liga Campionilor”! Optimist prin fişa postului, Reghecampf estimează că revelaţia îl va lovi iminent pînă în pauza de vară.

Cum trebuie să arate Steaua în UCL? Păi, nu e nevoie de imaginaţia lui Jules Verne. Trebuie să arate ca în meciul de la Basel sau ca în meciul cu Schalke, de la Bucureşti. Iată un obiectiv onest! Şi mai onest ar fi ca Reghecampf să se întrebe cum trebuie să arate echipa lui în Europa League. Asta poţi să-ţi propui realist, cînd evoluezi într-un campionat cu doar patru-cinci meciuri tari pe sezon.

Nivelul Ligii 1 nu depinde de Reghecampf sau de politica de transferuri a Stelei. Competiţia internă acţionează ca o frînă pentru echipele noastre „europene”. Le imprimă reflexe proaste, de fotbal leneş, care se mulţumeşte cu puţin. Nimic de făcut în privinţa asta. Oricît ar analiza antrenorul Stelei, orice promisiuni de transferuri ar face conducătorii Stelei, piedica internă va dura.

Există însă un reglaj la îndemîna campioanei. Enunţul problemei „Cum trebuie să arătăm la anul etc” este corect, dar incomplet. Altceva trebuie să se întrebe urgent responsabilii de la Steaua: „Ce trebuie să facem pentru a le oferi suporterilor un motiv să vină pe stadion?”. Cu cît răspund mai repede, cu atît mai bine. Vînzările de bilete s-au topit de la o etapă la alta: 36.600 cu Chelsea, 23.000 cu Basel şi acum 10.000 cu Schalke.

Diluarea interesului nu e legată doar de felul cum arată Steaua, cît halul fără de hal în care arată preţurile la bilete. În trei meciuri acasă, Steaua a strîns în jur de 70.000 de spectatori. Aştepta 165.000, adică trei Arene Naţionale pline. Cu opt ani şi ceva în urmă, lăsa 10.000 de fani pe dinafara vechiului stadion. Acum are 100.000 de scaune goale înăuntru.