Reghe, „The Normal One”
De la Schalke la Chelsea, steliştii au parcurs vijelios distanţa de la speciali la normali
Promisiunile antrenorului Stelei legate de meciul cu Chelsea au pălit în comparaţie cu certitudinile dinaintea meciului cu Schalke. „Sînt sută la sută sigur că putem […]
De la Schalke la Chelsea, steliştii au parcurs vijelios distanţa de la speciali la normali
Promisiunile antrenorului Stelei legate de meciul cu Chelsea au pălit în comparaţie cu certitudinile dinaintea meciului cu Schalke. „Sînt sută la sută sigur că putem bate Schalke, vă spun răspicat: noi am venit în Germania să cîştigăm” a devenit „Va fi un meci foarte greu cu Chelsea, vom încerca să cîştigăm un punct sau trei puncte”. Între aceste stări – o întreagă istorie de isterie.
Roş-albaştrii virează discret cu picioarele pe pămînt. Realizează treptat că sînt normali, nu speciali. Intră pe terenul inundabil al Arenei Naţionale cu planul smerit de a cîştiga un punct. Reghecampf nu livrează publicului avizat un plus de informaţie cînd îl descrie pe Mourinho drept „cel mai bun antrenor din lume”. Doar îşi accentuează eventuale circumstanţe atenuante. Chelsea e un adversar puternic. La fel şi Schalke. La fel şi Basel. Se ştia încă de la tragerea la sorţi. Ceea ce nu se ştia era că Steaua va comite această gafă de poziţionare. „Greşeli copilăreşti”, cum le-a bagatelizat antrenorul roş-albaştrilor, după trei goluri în stil nemţesc.
Campioana României nu prea mai înţelegea pe ce lume şi la ce nivel se află. Şi, faptul îngrijorător, nici nu avea chef să se intereseze. Acolo se pierd şi se cîştigă meciurile: sub frunte. Şi acolo s-a petrecut ceva la Steaua, după cîştigarea titlului şi somnul adiacent pe lauri. Primul semn că mentalul steliştilor nu mai seamănă cu moralul de învingători îl reprezintă intoleranţa la critici.
Al doilea semn constă în absenţa declaraţiilor după meciul de Cupă. O echipă puternică nu are reacţii de primadonă în pierdere de viteză. Monosilabele batjocoritoare servite pe post de păreri de doi jucători roş-albaştri marchează o bornă a dezarticulării în fotbalul nostru. Sînt mai grave decît muţenia demodatei „silenzio stampa”. Steliştii şi-au procurat, prin mijloace specifice, o imagine ditirambică despre ei înşişi. Nu mai stau la discuţii cu restul lumii. Ei fac servicii presei, dîndu-i subiecte de ştiri, ei fac servicii televiziunilor, dîndu-le meciuri de transmis, nu gratuit, fireşte. Ei fac servicii organizatorilor de competiţii, catadicsind să intre pe teren. Într-adevăr, e vorba de raporturi de forţă în toate astea. Dar steliştii le percep exact pe dos şi numai în sensul agresiv.
Felul cum se cramponează Steaua de lumea din jur nu probează maturitate de mare echipă, ci vulnerabilitate pe toate planurile. Nu e o dovadă de forţă să iei la mişto un contract (pentru că ţi se permite!), să iei la mişto fanii (pentru că îţi dă mîna!) şi să iei la mişto o competiţie (veche, dar neîncăpătoare pentru tine). Toate astea vorbesc despre lipsă de încredere, lipsă de logică, lipsă de respect şi alte lipsuri, pe care Reghecampf şi elevii lui încearcă să le umple cu tot felul de strategii antipublic. Cînd situaţia o cere, ştiu să-şi adapteze mesajele la realitate. Sînt capabili de acrobaţii diplomatice, să sară de la „Batem Schalke” la „Încercăm să cîştigăm un punct”.
Antrenorul Stelei a construit bine ceea ce a construit, dar a pierdut o parte din proiect pe drum. Pregătirea psihică a campioanei lasă de dorit. E şi greu să implementezi într-un an valori care se cultivă în şapte ani sau mai mulţi.
Pînă cînd o să aflăm că Basel e o rivală teribilă, din vrednicul campionat elveţian, pînă la viitoarele muţenii premeditate sau spontane, iată un fapt care rămîne nedezminţit: cei cu adevărat mari nu au nevoie să se dea mari. Cu excepţia lui Mourinho, desigur.