O nouă formă de pelerinaj

Jucătorii Stelei au scăpat de indicaţiile din lojă, dar acum trebuie să reziste la negocierile pe lîngă dubă.

Între două meciuri, printre antrenamente şi vizionări de clipuri motivaţionale, jucătorii Stelei trebuie s-o facă şi pe asta: să picheteze Curtea de […]

Jucătorii Stelei au scăpat de indicaţiile din lojă, dar acum trebuie să reziste la negocierile pe lîngă dubă.

Între două meciuri, printre antrenamente şi vizionări de clipuri motivaţionale, jucătorii Stelei trebuie s-o facă şi pe asta: să picheteze Curtea de Apel. Motivul oficial pentru care pîndesc duba care transportă deţinuţii de la Rahova se referă la susţinerea faţă de şeful condamnat penal.
Orice organizaţie este dublată de o ideologie, un set de valori, practici şi scopuri comune. Fără aşa ceva, nu poate funcţiona ca o organizaţie, nu ca o sumă de indivizi cu interese diverse. În ultima vreme, organizaţia roş-albastră oscilează între ideologia legată de fotbal, cupe europene, standarde occidentale şi simpatia manifestă pentru finanţatorul infractor. Dacă într-adevăr vor să fie solidari cu şeful clubului, cea mai eficientă metodă este să joace bine. Să cîştige meciuri. Logic. Dacă pierd vremea pe la Curtea de Apel, nu ajută pe nimeni: nici pe ei, nici Steaua şi, prin urmare, nici pe finanţatorul ei.

Există însă şi presupunerea că jucătorii roş-albaştri încearcă să pledeze alte cauze, legate de salariile lor. Pentru că Steaua funcţiona şi încă funcţionează ca one-man-show, puterea de decizie la club s-a mutat, o dată cu posesorul ei, după gratii. Transferurile se negociază şi se blochează din spatele porţilor închise cu zăvor. Poate fi echipa condusă din închisoare? Deocamdată, da. Cu preţul includerii mitingurilor „spontane” în programul de pregătire. În iunie, salariile restante ale fotbaliştilor au fost plătite din închisoare. Şi apoi? Fotbaliştii vor să-şi negocieze contractele, noi sau prelungite, numai cu finanţatorul. Nu poţi să-i acuzi de lipsă de optimism.

Bernard Tapie era doar preşedinte la Olympique Marseille şi la grupul de firme care deţinea clubul, cînd a fost condamnat la închisoare. A demisionat  înainte de a fi încarcerat, în 1997, pentru ca „echipa să nu sufere” din cauza lui. Echipa a suferit, se ştie, dar măcar n-a intrat în ambuscade triste pe treptele tribunalelor. Olympique Marseille e altă organizaţie – cu acţionariat real, nu fictiv, şi consiliu de administraţie, altă ideologie, bazată pe legile pieţii. „Conturile clubului”, observa ironic procurorul, în timpul procesului din 1995, „sînt impecabile!”. A fost nevoie de o foarte complicată inginerie pentru a scoate bani din club pentru mituirea fotbaliştilor. La Steaua, e suficient să ai o valiză, o sacoşă, o pungă, ceva, pentru transport.

Regulile sînt mai relaxate, în stil feudal. Birocraţia e suplinită de pelerinajele la biroul finanţatorului. Există un anturaj, un cerc de apropiaţi, dar totul este structurat în jurul unei singure persoane. Riscant model, iată! Drumul e deschis pentru jocuri caragialeşti de putere, manevre puciste pe şest şi tot felul de presiuni, la raţiune, la simţire, pentru ca finanţatorul să cedeze controlul asupra clubului. Toată agitaţia din jurul jilţului gol dăunează echipei, chiar mai mult decît plimbările la vorbitor şi perspectivele în ceaţă.

Meciurile din Europa încă nu-i solicită pe jucătorii lui Reghecampf atît de intens încît să resimtă oboseala drumurilor la Curtea de Apel. Asperităţile în comunicarea cu finanţatorul existau şi înainte. Doar că acum se duc la vorbitor, nu dau repede pe televizor, să afle, direct de la finanţator, ce decizii trebuie să ia în viaţa lor personală, pe care post trebuie folosiţi sau dacă mai joacă sau nu la Steaua.

Acum cîţiva ani, jucătorii Stelei defilau pe scene, în campanii electorale. În tricouri de fotbalişti profesionişti. Acum îşi susţin, mai mult sau mai puţin necondiţionaţi de contract, finanţatorul. Aveau de ales? Atunci, acum?