Două minciuni şi un slogan

Gică Popescu nu este candidat, ci moştenitor la tron în decor democratic.

La alegerile precedente din FRF, votanţii din fotbalul profund l-au preferat pe Mircea Sandu de teama schimbării. Îl vor alege pe Gică Popescu din acelaşi motiv. Gică Popescu […]

Gică Popescu nu este candidat, ci moştenitor la tron în decor democratic.

La alegerile precedente din FRF, votanţii din fotbalul profund l-au preferat pe Mircea Sandu de teama schimbării. Îl vor alege pe Gică Popescu din acelaşi motiv. Gică Popescu nu este candidatul, ci moştenitorul la tron în decor democratic. Are şi un posibil concurent: Florin Prunea. Iluzia competiţiei este asigurată. Gică Popescu, inculpatul din Dosarul Transferurilor, se va lupta pentru funcţie cu Florin Prunea, inculpat pentru trafic de influenţă, ca director în FRF. Logic, cei doi ar trebui să se alieze. Dacă au ajuns adversari, asta se întîmplă doar pentru că e greu să găseşti candidaţi fără dosare penale în fotbalul nostru. Rezultatul alegerilor nici n-ar trebui să mai depindă de voturi, de vreme ce decizia definitivă le aparţine judecătorilor.

Ceea ce propune grupul lui Popescu reprezintă un şantaj sentimental cam prăfuit. A trecut atîta vreme de la Generaţia de Aur, încît îndrăznim să cercetăm, fără fiori mistici, degringolada pămîntească din spatele afişului cu Hagi, Popescu, Ilie Dumitrescu, Stelea. De exemplu, Gică Popescu din afiş este stîlpul „naţionalei”. Dar Gică Popescu din spatele afişului pretindea favoruri de la statul român pentru a fi respectivul stîlp: „Voi veni dacă autorităţile române îmi vor da hotelul Piatra Mare din Poiana Braşov!”.

Şantajul poleit nu se adresează votanţilor FRF, permeabili la alt tip de argumente. Se adresează generic, vag, fanilor „naţionalei”. Fanii „naţionalei” vor performanţă şi respect. Şefii de cluburi şi alţi funcţionari care votează au obiective mai practice. Puşi să aleagă între două rele, aleg invariabil, din teroare sacră, amestecată cu instinct de conservare, răul cel mai mare. Răul cel mai durabil, cel mai experimentat.

Generaţia de Aur mizează pe cartea Binelui. Uzează de argumentul prestigiului cucerit pe teren pentru a prelua organigrama din FRF. Pe aceeaşi idee, de faţadă nobilă, Platini a ajuns în fruntea UEFA. Dar n-a avut în spate o echipă de foste glorii, ci de birocraţi. La scara fotbalului nostru, ce-i drept, aşteptările nu sînt mari. Gică Popescu şi compania nu au cum să dezamăgească. După 23 de ani de Mircea Sandu, orice schimbare, cît de mică, este de dorit.

Mai tîrziu, nu-i exclus ca Gică Popescu să devină un bun manager de federaţie, să schimbe sistemul, să restaureze brandul „tricolor”. Însă de început, a început prost. Un început bun ar fi fost: „Îmi cer iertare că am înşelat încrederea fanilor şi că numele unui fost căpitan al ««naţionalei»» este implicat într-un proces penal!”. N-a presărat nimic de felul ăsta în discurs, printre glumiţele din „captatio”. Candidatura lui se bazează tot pe vechiul truc cu gloria sportivă. A folosit tricoul „naţionalei” ca să-şi şteargă imaginea de acuzaţiile de evaziune fiscală, de eticheta de colaborator al Securităţii. Şi, de cîte ori s-a apărat aşa, a minţit. A negat că n-a plătit impozit pe transferul lui Bratu, apoi s-a dus să achite taxa retroactiv. A negat că ar fi semnat vreun act cu fosta Securitate, apoi, cînd actul a apărut, a spus că e „o banală hîrtie”.

Acum Gică Popescu scoate tricoul blindat la înaintare, ca să-şi lanseze candidatura la şefia FRF. De data asta, nu minte direct, omite. „Respect, România!” rămîne o promisiune gogonată fără un minum de onestitate, fără „Regret, România!. Ce respect o fi şi ăla cînd minţi pe cineva în faţă? Vrem performanţă, fireşte. Dar vrem mai întîi cinste, onoare şi alte legende din astea, care lipsesc din peisaj! Apoi vrem şi performanţe! Eventual, performanţe care nu se convertesc în alibiuri.