Momentul zero pentru Rapid

Contrar scepticismului şefilor giuleşteni, a devenit clar pentru toată lumea ce înseamnă „insolvenţă”: retrogradare

Clubul Rapid nu va primi licenţa de Liga 1. Tribunalul a amînat pînă în toamnă aprobarea planului de reorganizare, iar „armata de avocaţi” a patronului Copos […]

Contrar scepticismului şefilor giuleşteni, a devenit clar pentru toată lumea ce înseamnă „insolvenţă”: retrogradare

Clubul Rapid nu va primi licenţa de Liga 1. Tribunalul a amînat pînă în toamnă aprobarea planului de reorganizare, iar „armata de avocaţi” a patronului Copos n-a mişcat încă în front pentru recursul la TAS. Consecinţele insolvenţei, „singura soluţie care poate salva clubul”, cum o descria Ion Taban, şeful CA de la Rapid, se dovedesc mai dramatice decît le-au prezentat oficialii din Grant.

Insolvenţa pe care „domnul Duru nu o înţelege”, pe care nimeni n-o înţelegea, de fapt, în decembrie anul trecut, nimeni cu excepţia şefilor Rapidului, ei, da, iată că insolvenţa reprezintă doar numele cinic al falimentului sportiv şi economic.
De cînd au început problemele grave la clubul din Giuleşti, a început să se îngroaşe şi optimismul conducerii. De la „N-am băgat şi nici nu voi băga niciodată Rapidul în insolvenţă”, în noiembrie, la „totul este sub control cu aceste credite”, în decembrie, apoi la „insolvenţa e singura soluţie”, în ianuarie, nici unul dintre anunţurile şefilor din Grant n-a avut bază în realitate. Acum urmează „cedarea gratis a acţiunilor către suporteri”. Exact asta lipsea, acum, cînd nimic nu mai poate fi făcut, cu excepţia unei glume proaste în plus.

Din 1993, de cînd George Copos a preluat gratis clubul de fotbal, au trecut 20 de ani, cu perioade bune şi cu perioade grele. Ocazii de vînzare au existat destule. Clienţii n-au lipsit. Dar Rapid n-a fost cu adevărat de vînzare, în tot acest timp. Să deţii un club de fotbal, mai ales unul cu tradiţia Rapidului, reprezintă o sursă de notorietate şi un atu pentru un om de afaceri cu probleme în justiţie.

Uitîndu-ne în urmă, la lejeritatea incredibilă cu care a fost privatizat Rapidului, primul vinovat apare a fi statul român din anii ’90. Anii „tunurilor”. Ani decisivi. Clubul vişiniu n-a fost singurul club de fotbal trecut discret în stăpînirea unor particulari bine orientaţi. Iar fotbalul n-a fost singurul domeniu afectat de sălbăticia capitalismului din acea perioadă. Doar că e un domeniu mai expus şi mai popular.

Într-un fel, jocurile au fost făcute încă de atunci. Conducătorii Rapidului au devenit oameni de afaceri prosperi, şi-au spoit averea, şi-au consolidat status-ul, au intrat în politică, au intrat în guvern. În general, au arătat o pricepere nemaipomenită în diverse business-uri, mai puţin în fotbal. Fotbalul s-a dovedit o afacere mult peste puterile lor. Pe măsură ce ei creşteau în Top 300, clubul sărăcea. Aşa se văd lucrurile din afară.

Pe măsură ce ei creşteau în Top 300 şi clubul sărăcea, creşteau şi dosarele întocmite de procurori. Patronul George Copos a fost chemat tot mai des la tribunal. Şi acest fapt ne-a dat posibilitatea să întrevedem şi cum stau lucrurile în interior. Cam din ce material este construit succesul în statul român postdecembrist. Am văzut ce pot „băieţii deştepţi” din alte domenii, acum realizăm proporţiile ingeniozităţii „oamenilor buni” din fotbal, cum i-a numit unul dintre avocaţii apărării pe inculpaţii din „Dosarul Transferurilor”.

Ce va urma pentru echipa Rapid, pentru suporterii ei? Un „moment zero”, un moment al adevărului, după 20 de ani agitaţi şi tulburi, în cea mai mare parte. Un lanţ de minciuni nu se poate termina decît astfel, printr-o criză gravă şi o judecată. Fie ea şi judecata sumară a suporterilor strînşi pe trotuarul din faţa Înaltei Curţi. Rapid are şansa s-o ia de la capăt doar cu o conducere schimbată. Cine ştie? Din ’93 pînă în prezent, capitalismul şi democraţia or fi produs şi altfel de investitori!