Se poate şi mai bine
Oltchim trebuie să recupereze nu doar o repriză slabă, ci şi dorinţa de victorie
Cînd Bulatovici rata cu poarta goală, începeai să te întrebi dacă 40 de ani, cît împlineşte clubul Oltchim, mai contează în handbalul de astăzi? Dacă nu […]
Oltchim trebuie să recupereze nu doar o repriză slabă, ci şi dorinţa de victorie
Cînd Bulatovici rata cu poarta goală, începeai să te întrebi dacă 40 de ani, cît împlineşte clubul Oltchim, mai contează în handbalul de astăzi? Dacă nu cumva timpul atîrnă oricum mai uşor decît milionul de euro în plus din bugetul lui Gyor?
În primele 20 de minute, jucătoarele lui Vestergaard au greşit tot ce se putea greşi. În ciuda cîtorva sclipiri, a cîtorva pusee orgolioase, n-au arătat ca o echipă hotărîtă să cîştige. Nici măcar ca o echipă care are salariile plătite la zi. Nici măcar ca o echipă. Ce-i lipseşte Oltchimului 2013, cel mai bun Oltchim din toate timpurile, pe hîrtie?
Un mediu. O perspectivă. Handbalul nostru se află în faza de mercenariat a profesionismului. Faza în care e greu să convingi jucătoare şi antrenori să creadă într-un proiect sau altul. Meciul-tur cu Gyor a semănat cu un exerciţiu de autosugestie: Pineau, Meiroşu, Barbosa se străduiau din alergare să creadă că joacă la o mare echipă, nu la o iluzie întreţinută artificial pe ruinele altei iluzii, mult mai dureroase. În repriza a doua, Oltchim a luptat, a entuziasmat pe contraatac, s-a apropiat la două goluri, la un gol de adversar. Dar nu s-au desprins, „de ce oare, Meiroşu?”, oftau comentatorii de la DigiSport.
Gorbicz şi compania au fost egale cu ele însele de la un capăt la altul. Au greşit şi ele, au dat şi ele din cap ca şi cum ar fi priceput indicaţiile scandate ale antrenorului. Delicioase momentele cu cei doi tehnicieni gesticulînd ca generalii pe un front de femei! Momente mai palpitante decît meciul în sine, cu unguroaicele în permanenţă la conducere.
Oltchim a pierdut la o diferenţă care lasă loc de revanşă. A pierdut pentru că timp de o repriză nu s-a aflat complet pe teren. Poate handbalistelor lui Vestergaard le-a lipsit sala de la Vîlcea. Polivalenta din Bucureşti s-a manifestat prea cuminte, prea ordonat. Să sperăm că atmosfera ostilă de la Gyor le va trezi pe „de ce oare, Brădeanu” şi pe „de ce oare, Manea”.
Tot provizoratul din jurul echipei s-a transferat în jocul Oltchimului. Era inevitabil, dar explicaţia asta funcţionează pînă la un punct. Dincolo de acest punct, jucătoarele de top şi antrenorul lor de top nu au nici o justificare pentru înfrîngerea din tur. Nu una care să ţină de profesionism. Combinatul chimic, da, e o cauză pierdută. Nu şi echipa de handbal. În jurul ei s-au coalizat rapid comitete de salvare. Sponsori. S-au găsit soluţii.
Guvernanţii nu şi-au bătut joc de Oltchimul handbalistic, nu l-au lăsat să agonizeze cu anii, nu l-au scos la licitaţie, nu l-au vîndut primului venit cu tupeu, n-au făcut liste cu peste o mie de disponibilizări, fără salarii compensatorii. O handbalistă de la Oltchim cîştigă într-o lună cît un muncitor de la Oltchim în doi ani. O handbalistă de la Oltchim nu e călcată în picioare decît la atacul pe semicerc.
Cu toată diferenţa de status şi de tratament din partea autorităţilor, handbalistele sînt cele care se tem. De performanţă, de ziua de mîine, de Anita Gorbicz. Cei peste 3.447 de angajaţi ai Oltchim îşi apără cauza pierdută, în numele unei demnităţi pe care le-o refuză alţii. Ei ştiu de ce ies în stradă şi de ce protestează blocînd drumurile naţionale. Pe cînd jucătoarele lui Vestergaard n-au ştiut, preţ de o repriză, de ce au intrat pe teren în meciul cu Gyor. Pînă la returul de joi, trebuie să afle.