Viaţa public-privată a fotbaliştilor

Dacă Guardiola ar antrena în Liga 1, n-ar avea nevoie de spioni să-şi supravegheze jucătorii. Ar fi suficient un abonament la cablu

Măsura lui Guardiola de a-i pune sub supraveghere pe fotbaliştii Barcei are logica ei. Aşa ar proceda oricine […]

Dacă Guardiola ar antrena în Liga 1, n-ar avea nevoie de spioni să-şi supravegheze jucătorii. Ar fi suficient un abonament la cablu

Măsura lui Guardiola de a-i pune sub supraveghere pe fotbaliştii Barcei are logica ei. Aşa ar proceda oricine ar avea în curte un tezaur mişcător de peste 620 de milioane de euro. Şi-ar proteja investiţia.

Guardiola porneşte de la o viziune destul de sceptică asupra naturii umane, cu deosebire a naturii umane a jucătorului de fotbal. Oricît de profesionist ar fi acesta, trebuie păzit de el însuşi. Spre binele lui şi al clubului. „Marca”, publicaţia care a dezvăluit incomoda ştire, comentează nevoia excesivă de control a „dictatorului” catalan. Excesivă, da, dar direct proporţională cu valorile din lotul Barcei.

Ştim foarte bine cine se ascunde în detalii. O oră de somn în minus, un pahar în plus, un fotbal cu piciorul după beţie poate da peste cap nu cariera unui jucător, ci sezonul întregii echipe. Aşa că Guardiola s-a comportat corespunzător cerinţelor din fişa postului. S-a asigurat că nu trimite în teren mahmuri cartofori. Şefii lui Bayern nu pot decît să se felicite pentru că l-au angajat. Cu riscul ca Oktoberfest-urile vedetelor bavareze să nu mai fie la fel de destinse. La urma urmei, Pep nu-i opreşte pe Lahm, 28 de milioane valoare de piaţă, şi pe Thomas Muller, 37 de milioane valoare de piaţă, să ciocnească halbele. Doar îi pune pe detectivi să le numere. Un antrenor informat e un antrenor puternic.

Antrenorii din Liga 1 au alte mijloace la îndemînă, în cazul în care-i frămîntă activităţile extracurriculare ale propriilor jucători. Sau chiar dacă nu-i frămîntă, vrînd- nevrînd, tot află mai mult decît ar fi nevoie despre isprăvile fotbaliştilor doar deschizînd televizorul. Citind ziarele. Intrînd pe site-urile de ştiri. Nici un detectiv n-ar face o treabă mai bună decît micul demon exhibiţionist care apare la fotbalişti o dată cu primul salariu cu patru zerouri.

Lumea Ligii 1 e un reality-show care se ignoră. Dacă nu te expui, nu exişti. Dacă nu-ţi pui viaţa privată pe prima pagină sau în prime-time, nu ai viaţă privată. Distracţia fără paparazzi nu e distracţie. Nu spune nimeni că trebuie să te ascunzi şi să culegi via lîngă călugări, ca Zidane. Dozarea e importantă. Şi, eventual, preţul. Pentru un salariu brut de 833.000 de euro pe lună, cel mai mare din Bundesliga, Ribery şi-a închiriat şi viaţa personală pe durata contractului. E angajatul lui Bayern 24 h/7. A fost şi el subiect de scandal cu prostituate minore, dar cazul a fost „îngropat” discret de avocaţii lui, n-a fost dezbătut şi clasificat de patronul clubului, vecinii, verişorii, naşii, vrăjitoarea, socrii şi femeia de serviciu de la bloc.

Vedetele din Liga 1 nu cîştigă cît Ribery, dar nu neapărat de la veniturile modeste li se trage responsabilitatea pe care o resimt în cot pentru imaginea lor sau a clubului. E un complex de factori, cum se spune. Printre altele, jucătorii autohtoni au un calcul al lor, destul de sumar, destul de adolescentin: dacă sînt popularizaţi, sînt şi populari.

La Barca era rost de filme poliţiste ca să afli cu cine se întîlneşte Pique, la echipele noastre – de telenovele. Dacă ar veni un Guardiola, cu detectivii lui de la „Metodo 3”, şi ar cerceta cu telecomanda hobby-urile şi itinerariile jucătorilor din Liga 1, s-ar distra grozav.  Are şi banalitatea dornică de afirmare abisurile şi farmecul ei.