Cei mari, alături de cei mari

O solidaritate memorabilă: mari sportivi români au încurajat un mare film românesc la un mare festival.

Filmul „Poziţia copilului”, laureat cu Ursul de Aur la Berlin, a avut parte de o campanie de susţinere neobişnuită. Mari campioni, Laura Badea, Patzaichin, […]

O solidaritate memorabilă: mari sportivi români au încurajat un mare film românesc la un mare festival.

Filmul „Poziţia copilului”, laureat cu Ursul de Aur la Berlin, a avut parte de o campanie de susţinere neobişnuită. Mari campioni, Laura Badea, Patzaichin, Alina Dumitru, Diana Mocanu, Leonard Doroftei, Alin Moldoveanu, Ana-Maria Brînză, Corina Ungureanu, au încurajat singurul film românesc aflat în competiţia berlineză. I-aţi putut vedea vorbind despre film şi pe site-ul Gazetei.

Două lucruri se pot face după astfel de triumfuri „copleşitoare”, cum şi-a descris regizorul Călin Netzer senzaţia de pe scena Berlinale Palast. Să ne bucurăm pentru că unii de-ai noştri au reuşit. Şi să fim mîndri, cu măsură, că lumea mai află şi cîte ceva interesant despre noi. Nu doar că dăm năvală ca figuranţii în decorul cu ştaif al Albionului.

După ce ne-am bucurat şi mîndrit, merită să ne oprim asupra alăturării dintre premianţii cinematografiei şi premianţii Jocurilor Olimpice. Ideea campaniei este simplă, atît de simplă încît aproape o uitasem. Este ideea care face posibilă bruma de încredere pe care-o mai avem în noi ca neam, ca societate. Este ideea simplă, dar nu banală, că valorile se recunosc între ele, se respectă şi se susţin, în ciuda lipsei dominante de respect şi a mediului vitreg în care se dezvoltă.

Se recunosc pentru că performanţele lor, din film sau din sport, au fost obţinute, după cum mărturisea Diana Mocanu într-un interviu, prin „efort susţinut şi din aproape în aproape”. E suficientă această experienţă comună a sacrificiului, a vocaţiei şi a îndîrjirii pentru a forma legături mai tari decît breaking news-urile.

Solidaritatea valorilor nu e o metaforă de marketing. Există şi în viaţa reală, nu doar în campaniile de promovare. Există, deşi n-o vedem la televizor. A existat dintotdeauna şi ne face bine la moral să ne reamintim de ea. Probabil, foarte probabil şi înşelător de vizibil, există şi o solidaritate întru nulitate. O solidaritate întru mediocritate. Nu ne interesează. Nu contează. Faptul că marii sportivi au încurajat un „mare film românesc”, cum l-a numit Florin Zamfirescu, la un mare festival reprezintă o sursă importantă de speranţă.

O ştim, deşi nu ne place: medaliile olimpice nu sînt o dovadă că sportul românesc prosperă. La fel, trofeele la festivalurile de film nu sînt o dovadă că cinematografia românească o duce pe roze. Nici pomeneală. Premiile din afară probează doar valoarea unor excepţii. Sportul nostru trăieşte din munca şi vocaţia cîtorva oameni, la fel şi cinematografia. Să faci film în România seamănă destul de bine cu antrenamentele Dianei Mocanu în cadă sau cu vîslitul echipajului de 8 plus unu printre şalupele Top 300.  Nu e uşor.

Andrei Pleşu găsea nepotrivit faptul că ne adaptăm la orice, chiar şi la criză: „Dacă te descurci, nu vrei să schimbi nimic”. De zeci de ani, scoatem aur cu pagaia ruptă. Avem oameni care fac filme bune, dar ne ambiţionăm să investim în cultul caloriferului şi al caloriferistului, ca în „Cel mai iubit dintre pămînteni”.

Printr-un concurs nefericit de împrejurări istorice, titlurile, medaliile, trofeele alimentează, cumva, dezinteresul nostru pentru reforme, într-un domeniu sau altul. Talentul sportivilor şi al artiştilor maschează o lipsă colectivă de talent pentru schimbare. Dacă se poate şi aşa, să scoţi performanţe din mai nimic, de ce am face altfel? Performanţele nu se obţin din fotoliu, aşa-i. Dar nu vorbim de sport sărac sau bogat, de cinematografie bogată sau săracă. Vorbim despre nepăsare, în cel mai bun caz, şi despre bătaie de joc sistematică.

Nu avem motive să credem că lucrurile se vor înviora prea curînd. Avem, în schimb, acest motiv de optimism: o coaliţie a binelui îşi urmează cursul. Cei mari stau alături de cei mari, indiferent unde i-am pune noi. „Gîndirea de meci”, cum o numea Pleşu, gîndirea care ne împarte în stelişti, rapidişti, cei care votează, cei care nu votează, nu ne-a acaparat cu totul. Începem să ne identificăm şi să ne respectăm valorile.

Se prea poate ca lumea noastră să arate, cum spunea acelaşi scriitor, „ca un stadion fără arbitri”. Dar, din fericire, nu jucăm toate meciurile acasă. Din cînd în cînd, cîte un român are parte de recunoaştere internaţională. Şi atunci, în fine, iluminaţi şi solidari, se cuvine să-l recunoaştem şi noi.