Umilirea e gratis

După modelul şefilor din fotbal, şi oamenii de cultură predau cursuri intensive de presă pentru „amărîţi”

La sfîrşitul lui septembrie, după eliminarea FC Vaslui din Cupă, finanţatorul Adrian Porumboiu s-a supărat pe presă. A interzis accesul jurnaliştilor pe stadion […]

După modelul şefilor din fotbal, şi oamenii de cultură predau cursuri intensive de presă pentru „amărîţi”

La sfîrşitul lui septembrie, după eliminarea FC Vaslui din Cupă, finanţatorul Adrian Porumboiu s-a supărat pe presă. A interzis accesul jurnaliştilor pe stadion la meciul cu Chiajna. Cu excepţia angajaţilor postului care televiza partida, reprezentanţii mass-media au fost opriţi de un bodyguard la poarta arenei.

Lecţia finanţatorului: „Nu dau o ştire pozitivă!”
Rămînea varianta accesului cu bilet, dar asta însemna să-şi lase laptopurile şi aparatele foto la intrare. Şi oricum, casa de bilete se închisese. Aşa că reporterii au văzut meciul la un televizor dintr-un bar (de fapt, cîrciumă, după cum se va vedea mai departe). Iar fotoreporterii s-au urcat pe blocurile de lîngă stadion şi au pus la treabă „tunurile”. Blocurile au apărut şi ele la meci.

Explicaţia interdicţiei a fost lungă şi variată. Întîi, a sunat aşa: „N-a fost nimeni de la presa centrală, numai de la presa locală”. Apoi: „E dreptul clubului dacă vrea să acorde acreditări unora sau altora”. Şi explicaţia de pe tort: „Nu adun eu jurnaliştii de prin cîrciumi, ca să-i aduc la meciuri! Sînt şi obraznici, nu dau o ştire pozitivă despre noi”.

Nu există genul jurnalistic numit „ştire pozitivă”. Există ştiri. Există informaţii „relevante” şi „nerelevante” pentru un public sau altul.

Lecţia regizorului: „În final, s-a intervenit, s-a publicat”
Tot în septembrie, tot despre presa locală din Vaslui. Oraşul a găzduit avanpremiera unui film de Cristian Mungiu. Înt-un interviu acordat jurnalistului Mihai Goţiu şi publicat pe www.realitatea.net, regizorul afirmă că presa locală i-a cerut bani ca să-i promoveze filmul la mica publicitate. „Cinci lei! Înţelegi? Nu e vorba despre cinci lei, e vorba despre o dimensiune a sărăciei noastre şi o dimensiune a înţelegerii noastre vizavi de ce e eveniment, ce nu e eveniment. Oamenii ăia… mi s-a rupt sufletul de ei… ni s-a spus:««sîntem foarte amărîţi, trăim de azi pe mîine»». În final, s-a intervenit, s-a publicat (…)”. Dacă ar fi jurnalist, regizorul ar aduce şi dovezi în sprijinul afirmaţiilor. Aşa, e doar bîrfă. Defăimare.
Iar mila aceea de jurnaliştii „amărîţi” s-a topit toată în acest „s-a intervenit”. S-a intervenit! Înţelegeţi? Cineva de sus a sunat şi i-a luminat pe cei din redacţie despre ce e şi ce nu e eveniment. Şi în loc să se îngrozească de acest „s-a intervenit”, Cristian Mungiu continuă să-i certe pe „amărîţi” şi să le compună agenda: „Faptul că cineva astăzi, în România, lucrează în presă şi pentru ceva ce ar trebui să fie o informaţie după care să alergi, să fii bucuros că ai exclusivitate, se gîndeşte să preţuiască informaţia asta la cinci lei te pune pe tine în situaţia să te gîndeşti unde te duci, ce fel de eveniment poate să existe într-un loc ca ăsta. Cum apreciază oamenii prezenţa ta dacă ăsta e nivelul presei, care ar trebui să aibă un raport cu comunitatea locală”. Etc, etc, etc

Jurnalistul local e pentru noi răul necesar doi
La teorie n-am stat niciodată rău. De la patronii de fotbal la regizorii de film, toată lumea e datoare presei, centrale sau locale, cu o lecţie de jurnalism. Toţi îşi fac pomană cu o peroraţie din turnul de fildeş sau cu un curs intensiv, cu bibliografia la bodyguard. Exprimările de mai sus, ale omului de fotbal şi ale artistului, despre presa locală sînt la fel de dispreţuitoare, în esenţă. Chiar dacă unul îi numeşte „obraznici” şi celălalt „amărîţi”, intenţia este aceeaşi: de umilire în scopuri pedagogice.

Presa, în rol de figurant recunoscător
Jurnalistul local e bidimensional. Are o dimensiune a „obrăzniciei” şi „o dimensiune a sărăciei”. Şi patronul de echipă, şi regizorul îi refuză dimensiunea demnităţii. Jurnalistul local e ignorant, nu cunoaşte priorităţile finanţatorilor sau ale regizorilor. Jurnalistul local e un fel de subspecie a subspeciei centrale, care-i face pe mediatizaţii zilei să se simtă mai puternici, mai înţelepţi, mai drepţi, mai buni, mai generoşi, mai profunzi, multilaterali, enciclopedici şi extrem de „pozitivi”.

Cash sau card?
Faptul neaşteptat şi exasperant e că, iată, oamenii de fotbal nu sînt singuri la catedra jurnalismului „pozitiv”. „Nivelul presei”, al presei locale din Vaslui, în cazul de faţă, îi îngrijorează pînă la cote melodramatice şi pe oamenii de cultură. Cînd „capul limpede” nu se cutremură de relevanţa unui film pentru comunitate sau de importanţa unui patron, se intervine şi se trage un semnal de alarmă. Şi un zăvor corespunzător pe poarta stadionului.

Un patron de club de fotbal. Un regizor de film premiat la Cannes. Două persoane publice. Două forme de putere. Ambele prost folosite. Asta e tot. Cei doi au zis ce-au avut de zis. Nu le mai rămîne decît să dea cîte cinci lei de cîte ori le apare numele în ziare sau la TV. Fireşte, pot să-şi ceară scuze, dar ar scăpa cam ieftin, nu-i aşa?

Dacă ar fi jurnalist, regizorul ar aduce şi dovezi în sprijinul afirmaţiilor. Aşa, e doar bîrfă. Defăimare.