Mutu confundat cu Mutu

Atacantul român le dă mai mult de lucru jurnaliştilor francezi decît fundaşilor rivali.

Despre Mutu, în această perioadă a carierei lui, cel mai potrivit ar fi să nu se vorbească. Să apună în tăcere, în semiobscuritatea băncii de rezerve, într-un […]

Atacantul român le dă mai mult de lucru jurnaliştilor francezi decît fundaşilor rivali.

Despre Mutu, în această perioadă a carierei lui, cel mai potrivit ar fi să nu se vorbească. Să apună în tăcere, în semiobscuritatea băncii de rezerve, într-un campionat bogat şi fără palpitaţii. La şeici, la chinezi, la coreeni. La ruşi.

Însă finalul de carieră n-avea cum să contrasteze cu restul. Şi Mutu îşi încheie socotelile cu fotbalul en fanfare, în Franţa. E jucăria nouă a lui Ajaccio, la fel cum, la altă scară şi financiară, şi fotbalistică, Beckham a fost, o vreme, jucăria cea nouă a lui Real Madrid. Marketing. Românul le dă mai mult de lucru jurnaliştilor sportivi din Hexagon decît fundaşilor rivali: interviuri  televizate, analize, exclamaţii, pompă.

Cinci meciuri la Ajaccio, un gol. Trei „galbene”. Chiar şi cu cifrele astea, Mutu reuşeşte să nu treacă neobservat pe teren. Ori ratează singur cu portarul, ori se enervează, ori, spre surprinderea tuturor, înscrie. Încă atrage privirile, scandalurile vechi încă îl îmbracă misterios, ca dantelele vechi pe o fostă Madame. Să ceri de la un jucător ceea ce nici el însuşi nu mai cere de la el e cinism. Sau lipsă de realism. Mutu nu mai poate.

Şi totuşi, cu o exigenţă demnă de luptele din Colosseum, comentatorii de la Canal Plus vorbesc despre un Mutu care „trebuia să înscrie cel puţin două goluri” în repriza a doua a meciului Lorient – Ajaccio, scor 4-4. A înscris unul singur. „Nu a fost ghinionist, nu aş spune asta. A fost doar el, ciudat”, au concluzionat jurnaliştii de la postul citat. Vor mai trece multe etape pînă se vor convinge şi fanii lui Ajaccio, şi publicul devorator de mode din fotbalul francez că atacantul român nu mai străluceşte constant decît în revistele glossy. Nu mai trage echipele după el decît în marşarier, cum s-a văzut, de sus, din avion, la cea mai recentă prezenţă a lui sub tricolor. Ce-i drept, ca să tragi o echipă de locul 14 în clasamentul Ligue 1 ori să ridici România peste Olanda, trebuie să fii un fel de talent atomic, un Maradona la Napoli.

Cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla acum lui Mutu ar fi să nu se mai vorbească de el. Nu în acest ritm. Să nu mai suporte aceeaşi cantitate de atenţie de care avea parte şi în perioadele de ascensiune fotbalistico-mondenă.

Marketing. Cu Mutu pe teren, „Mutu-cocaină”, cum au scris fanii rivalilor, Mutu – omul negru”, Mutu românul care e agasat şi agasează”, cum l-a descris „L’Equipe”, se vînd mai multe bilete. E un calcul care conţine o doză bună de cruzime. Dar un calcul corect, pînă la urmă. Nimic nu-l împiedică pe Mutu să se retragă din fotbal, în loc să înscrie o dată la cinci meciuri şi să furnizeze marfă pentru ironii şi dezamăgiri de tot felul.
Supărarea selecţionerului, că Mutu e luat peste picior, deşi are bunăvoinţa să apară la lot, nu e întemeiată. La fel, nici „agasarea lui Mutu”. A semnat un contract prin care acceptă să se facă de rîs şi, contra unui salariu decent, n-are nimic împotrivă dacă imaginea de Briliant este expusă blamului şi sarcasmelor.

Jocul lui din acest sezon nu merită critici agitate şi dure. Mutu de acum, „el, ciudatul”, nu are mare lucru în comun cu Mutu de acum cîţiva ani. Faptul că oamenii îi confundă vorbeşte, banal, doar despre setea de iluzii a mulţimilor care se uită la fotbal.