O frumoasă rivalitate

Fotbalul la nevoie se cunoaşte: un stelist şi un dinamovist şi-au ţinut de urît într-un salon de spital

Cînd polemicile din fotbalul nostru ajunseseră la asprimi nemaiîntîlnite şi înverşunări nemaipomenite, s-a petrecut un fapt. Helmuth Duckadam şi Cornel Dinu au […]

Fotbalul la nevoie se cunoaşte: un stelist şi un dinamovist şi-au ţinut de urît într-un salon de spital

Cînd polemicile din fotbalul nostru ajunseseră la asprimi nemaiîntîlnite şi înverşunări nemaipomenite, s-a petrecut un fapt. Helmuth Duckadam şi Cornel Dinu au fost distribuiţi – de soartă, de medici, de îngeri uituci, de vreun Serviciu Mondial de Organizare a Coincidenţelor, cum ar scrie Radu Cosaşu – în acelaşi salon de spital, la Floreasca. Iar explicaţia pentru această mutare istorică a fost pe măsură: „Sînt doi fotbalişti, îşi ţin de urît unul altuia!”, au motivat medicii.

Doi fotbalişti. Două simboluri. Doi oameni. Amîndoi se află în recuperare, Duckadam după intervenţia de şapte ore la braţul drept, Dinu, după ce şi-a neglijat tratamentul prescris în urma operaţiei pe cord deschis. Două cazuri, două fişe medicale. Un stelist, un dinamovist. Putem doar să ne imaginăm ce-au vorbit. Sigur n-au fost vorbe mari, nici aprinse de orgoliu. Într-un salon de spital, ziarul se citeşte în altă ordine, altele sînt ştirile importante. Nu contează decît o singură competiţie. Nu se vorbeşte ca în restul lumii. Nu se vorbeşte ca la televizor. În general, nu se vorbeşte. E linişte, doar inimile, aparatele şi şlapii asistentelor fac zgomot.

Nu ştim ce-au vorbit, ştim, de fapt, intuim doar ce-i leagă. O mare rivalitate, o rivalitate în sensul nobil al termenului, genul de rivalitate care face din fotbal mai mult decît un sport. Spre deosebire de răfuielile vulgare, o mare rivalitate poate lega doi oameni la fel de puternic şi de enigmatic ca şi o mare prietenie.

Concret, la suprafaţă, nu se observă mare lucru. Cornel Dinu a insistat să vadă Dinamo – Pandurii. Apoi Duckadam a fixat telecomanda pentru Steaua – FC Copenhaga. Amîndoi au privit meciul CFR-ului cu Manchester. Au comentat, au ţinut pumnii, s-au bucurat, s-au necăjit. Putem să ne imaginăm. Cumva, şi-au ţinut de urît, ca „Dueliştii” lui Ridley Scott, care se salvau unul pe altul, doar ca să se poată lupta între ei la nesfîrşit, pînă la capătul pămîntului, după toate regulile cavalerismului.

Fotbalul nostru avea nevoie acum, în zilele tulburi, de acest refugiu înalt, de această recuperare simbolică a pasiunii. De această imagine care valorează  mai mult decît o mie de slogane şi o mie de chemări la ură. În salonul de la „Floreasca”, au strîns rîndurile 80 de meciuri în tricoul Stelei şi 454 de meciuri în tricoul lui Dinamo. Puritatea statistică a faptelor împotriva unui tăvălug de nimicuri. Fără morală, doar viaţă, doar fotbal, din care înţelege fiecare ce poate.

Doi fotbalişti de la cluburi rivale îşi ţin de urît într-un salon de spital. Aşteaptă ziua în care vor lua jocul de la capăt.