O ţară care să-l apere

Sub armura Eroului de la Sevilla, Duckadam a ţinut un braţ care doare de 26 de ani

„Vreau să mai spun ceva acum, în situaţia în care mă aflu”. La Spitalul Militar, Duckadam aşteaptă intervenţia chirurgicală la braţul drept. „Aş […]

Sub armura Eroului de la Sevilla, Duckadam a ţinut un braţ care doare de 26 de ani

„Vreau să mai spun ceva acum, în situaţia în care mă aflu”. La Spitalul Militar, Duckadam aşteaptă intervenţia chirurgicală la braţul drept. „Aş intra şi acum în sala de operaţie…”. Timpul trece altfel pe holurile spitalului. Iar dacă e un spital românesc, trece cu încetinitorul, „ca şi cum toată lumea ar mai avea 500 de ani de trăit. Nici vorbă de viteza serialelor americane cu doctori”. Observaţia îi aparţine paramedicului care l-a făcut nemuritor pe Dante Lăzărescu.

În spital vine teama, de ceva anume şi de orice, fără nume. În caz de nereuşită, Duckadam şi-ar putea pierde braţul. Medicii de la Militar se consultă cu alţi medici, fostul portar va mai trece printr-un set de analize. S-a dat cu pudră, „ca să nu arate a bolnav”, şi a ieşit în conferinţă de presă. A vorbit despre boala lui, să pareze „zvonurile fanteziste, că am fost operat pe inimă. Tata era destul de disperat de ce a văzut la televizor”. Şi apoi a dăugat cîteva fraze misterioase: „La 53 de ani, cît am, cred că mi-am făcut datoria faţă de România. Cred că a venit momentul ca şi România să-şi facă datoria faţă de mine”.

Datoria lui Duckadam faţă de România constă şi în mişcarea asta: în evadarea din armura Eroului de la Sevilla şi apariţia în faţa lumii mascînd doar cu pudră slăbiciunile, spaimele, fragilitatea omenească. E un curaj. Curajul lui: „Vreau să mai spun ceva acum, în situaţia în care mă aflu”. Duckadam a spus de fiecare dată ceva, nu s-a baricadat în muţenii de fildeş. Acum, în situaţia în care se află, în aşteptarea unei operaţii, a patra, la braţul drept, fostul portar a spus că e timpul ca România să-şi facă datoria faţă de el.

Faţă de el, portarul de legendă, sau faţă de el, pacientul Helmuth Duckadam? Cei care îl admiră îi vor trimite un gînd bun, se pare că ajută întotdeauna. Un moral ridicat reprezintă o şansă în plus la vindecare. Primul impuls însă, cînd auzi un astfel de apel, „România să-şi facă datoria faţă de el”, este să-ţi imaginezi o ţară. O ţară cu un sistem medical pus la punct, în care medicii să nu-şi ia salariul în plic, în care fiecare pacient să fie tratat ca un VIP, o ţară în care durerile în piept nu sînt tratate cu musacaua vecinului, o ţară cu o altă calitate a vieţii. O ţară cu medici, cu profesori, cu şcoli, cu şcoli de portari, cu fotbal curat, o ţară care nu-şi uită legendele, care nu-şi falsifică valorile, o ţară mai puţin isterică, mai clar definită, limpezită. O ţară care să-ţi ţină de cald, o ţară care să te apere, o ţară lucidă şi sănătoasă, în toate felurile, o ţară destul de normală, nu destul de disperată. În acest mod şi nu în altul, în modul fapt divers, consumabil, superficial şi monden, ar putea fi România alături de Duckadam. Şi de ceilalţi ipotetici pacienţi, cetăţeni ai ei.

Pînă la operaţia pe braţul drept au mai rămas cîteva zile. Chiar dacă aşteptarea pe holul spitalului durează cu anii, de fiecare dată, răgazul e oricum prea scurt. Nu-i putem oferi lui Duckadam ce ne-a cerut. Nu acum, dar mai tîrziu – sigur. Acum abia exersăm solidaritatea. Şi îi putem oferi, în cuvintele lui: „Foarte mulţi oameni care se îngrijorează”. Foarte mulţi. Tot e ceva. Foarte mulţi oameni îi urează să se facă bine. Să fii sănătos, Helmuth Duckadam!