Salutul francez?
Celebrul „cap al lui Zidane” şi-a găsit în sfîrşit urmaş la „naţionala” Franţei.
Supărat după înfrîngerea cu Spania, Samir Nasri a înjurat de mamă un reporter francez. Incidentul aproape că a furat prim-planul eliminării de la Euro 2012. De ceva […]
Celebrul „cap al lui Zidane” şi-a găsit în sfîrşit urmaş la „naţionala” Franţei.
Supărat după înfrîngerea cu Spania, Samir Nasri a înjurat de mamă un reporter francez. Incidentul aproape că a furat prim-planul eliminării de la Euro 2012. De ceva ani, cînd e vorba de „naţionala” Franţei, spectacolul adevărat se petrece undeva, în afara terenului. „Les Bleus” fac greve, se duelează ca muschetarii cu presa, se ceartă pe prime, le dau şi le iau înapoi, se ceartă între ei, se ceartă cu antrenorii.
De data asta, lui Nasri i-a fost cerut un scurt interviu în zona mixtă. A refuzat, pe motiv că presa caută numai scandaluri. Reporterul i-a replicat că nu-l interesează părerile lui Nasri despre meseria lui. Atîta desconsiderare l-a enervat definitiv pe mijlocaşul lui ManCity. L-a înjurat pe jurnalist, l-a chemat afară, să se bată, apoi a încheiat apoteotic: „Acum poţi să scrii că sînt şi prost educat!”. Ori asta, ori s-au schimbat dramatic regulile de politeţe şi aşa salută mai nou „cocoşii”.
Se mai întîmplă şi ieşiri din astea. Tensiunea meciului, nervii perdantului. Adulţii responsabili din delegaţia franceză au filosofat calm pe marginea driblingului verbal al lui Nasri. „Realitatea acestor afirmaţii nu poate fi negată”, a meditat selecţionerul Blanc. A adăugat că şi reporterul a greşit, instigîndu-l pe Nasri la violenţă verbală. O apărare elegantă a odraslei obraznice.
Şeful Federaţiei Franceze, Noel Le Graet, a arătat o ironie aproape imperială. „Un mic blocaj, n-are rost să discutăm mai mult. Nasri are o educaţie foarte bună, este un superjucător. Sigur tatăl lui nu e mulţumit de ce-a făcut!”. Măcar a adus un argument neaşteptat. Aşadar, există cineva pe lume de care ascultă şi cei mai răzvrătiţi copii ai patriei.
Nu ne mai rămîne decît să ni-l imaginăm pe Nasri, vedeta Franţei, marele fotbalist al lui ManCity, şi mai marele rebel, ascultînd ruşinat morala paternă: „Fiule, m-ai dezamăgit, cu atitudinea asta n-o să ajungi departe ş.a.m.d.”. Toţi băieţii răi pe care federaţiile, cluburile şi antrenorii se grăbesc să-i drapeze în puf ar trebui să aibă un părinte care să fie, din cînd în cînd, nemulţumit de ei. Să le spună ce e bine şi ce e rău, că diplomaţia au de unde să o înveţe.
Incidentul Nasri, fiul tatălui, versus reporter, fiul mamei, va rămîne probabil fără alte urmări patetice. E doar o explicaţie în plus pentru lipsa de geniu a „naţionalei” Franţei. Din toată educaţia foarte bună care i se atribuie lui Nasri, lipseşte o lecţie de bază: să ştii să-ţi alegi luptele. Sau poate nu lipseşte, iar jucătorii lui Blanc îşi aleg adversari pe măsura lor. Se bat şi ei cu cine pot. Zidane îşi încheia cariera cedînd nervos într-o finală mondială şi dîndu-i un cap în plex lui Materazzi. Nasri perpetuează gestul, pregătindu-se să-i dea un cap în gură unui jurnalist. Sau unui coechipier. Sau unui perete. Pe lîngă „micul blocaj” cu mame şi origini al lui Nasri, nebunia lui Zizou pare un eroism autentic şi deloc ieftin.