Obreja versus „the people”

Dacă Bute îşi păstra centura, ne obişnuiam cu ideea că avem box.

După KO-ul de la Nottingham, un membru de vază din staff-ul lui Bute a remarcat, în faţa camerelor TV, că „românii s-au obişnuit prea mult cu victoriile”. Trebuie […]

Dacă Bute îşi păstra centura, ne obişnuiam cu ideea că avem box.

După KO-ul de la Nottingham, un membru de vază din staff-ul lui Bute a remarcat, în faţa camerelor TV, că „românii s-au obişnuit prea mult cu victoriile”. Trebuie să se obişnuiască şi cu înfrîngerile. E vorba de acelaşi personaj care, în ajunul meciului cu Froch, îi redescoperea uluit pe englezi ca fiind un popor „diform” şi unilateral dezvoltat, „văd numai băutură”. Concetăţenii lui Froch, se înţelege, nici nu-şi pun problema victoriei sau înfrîngerii, ei fiind cam distruşi din capul locului.

Apoi omul din staff, Rudel Obreja, a continuat cu năduf: „Văd ce potenţial are ţara noastră şi îmi pare rău că n-avem sînge!”. Obişnuinţa cu victoriile reprezintă un reproş nemeritat. Tocmai pentru că nu sîntem obişnuiţi cu victoriile, le exagerăm, le romanţăm, le înrămăm. Şi la fel procedăm şi la înfrîngeri, degrabă exigenţi cu sportivii sau sporturile în care, de regulă, nu investim decît praful de pe tobă.

Tocmai pentru că nu sîntem obişnuiţi cu victoriile din box, Lucian Bute a ajuns portdrapel în sportul profesionist, care nu ţine cont de drapele. Calitatea lui de cetăţean român însă ne dă dreptul să ascultăm imnul la o gală din Nottingham, Anglia. Şi chiar fără imn, chiar fără drapele, e de-al nostru şi nu putem altfel decît să ne bucurăm cînd învinge şi să ne întristăm cînd pierde.

Dar victorii în box, în afară de ale lui, numărăm prea puţine ca să ne distreze KO-urile. Avem potenţial, tot ce-i posibil, după cum afirma mai sus Rudel Obreja. El ştie. Conduce Federaţia Română de Box de opt ani. Ultimul medaliat olimpic a fost Ionuţ Gheorghe, la Atena, în 2004. La Londra, România a calificat un singur pugilist, pe Bogdan Juratoni. Cu medalie sau fără, după JO, va fi livrat la profesionism, către clubul canadian Interbox.

Avem potenţial? De unde să ştim? În loc să creştem sportivi, preferăm să finanţăm gale profesioniste. Ministerul Turismului şi Dezvoltării a alocat, oficial, în jur de 2 milioane de euro pentru Gala lui Bute, organizată de SRL-ul lui Rudel Obreja. 2 milioane de euro (suma oficială), adică bugetul Federaţiei Române de Box pe şase ani şi jumătate. A meritat, cum să nu, a meritat. A ieşit bine, dar nu e în regulă ca şeful de la amatori să fie şi afaceristul de la profesionişti.

Nu e în regulă că Obreja se ocupă exclusiv de cariera lui Bute, legitimat în Canada, în loc să administreze soarta celorlalţi pugilişti, care nu prestează pentru brandul de ţară. Dacă ne-am obişnuit cu ceva, şi rău am făcut, atunci despre asta este vorba. Despre personaje care fac mecenat în sport pe banii statului. Rudel Obreja l-a sprijinit pe Lucian Bute, şi-a cules răsplata, deloc modestă, acum e dator să-i stea alături şi la greu. Ceea ce şi face. Ca preşedinte al boxului amator însă ar trebui să-şi ia salariul de la cluburile profesioniste, de vreme ce FRB funcţionează exact ca o anexă a Interbox.

Dacă românii au încasat dur înfrîngerea de la Nottingham, dacă sîntem mai indispuşi decît se cuvine că Bute a pierdut centura, asta se întîmplă şi din cauza lui Obreja. Sîntem de două ori trişti, tocmai pentru că sîntem obişnuiţi doar cu victoriile lui Bute. În rest, în materie de box, ne lăfăim în corzi.

Englezii, „deformed people”, vor trimite 13 pugilişti la Olimpiadă, dintre care trei femei. Românii trimit unul singur. Şi cînd te gîndeşti că noi, un popor cu aspect armonios şi care ţine la băutură, avem potenţial, parcă-ţi vine să-i dai dreptate lui Obreja. Parcă-ţi pare rău.