Chelsea a fost mai bună

Echipa lui Di Matteo a depus mărturie că fotbalul, în varianta engleză, rămîne un joc de bărbaţi. Adică o luptă.

Învinsul ia totul, dacă e vorba despre Barcelona. Eliminarea-eveniment a catalanilor a furat prim-planul semifinalei de Champions League. A avut […]

Echipa lui Di Matteo a depus mărturie că fotbalul, în varianta engleză, rămîne un joc de bărbaţi. Adică o luptă.

Învinsul ia totul, dacă e vorba despre Barcelona. Eliminarea-eveniment a catalanilor a furat prim-planul semifinalei de Champions League. A avut destul spectacol, încît Chelsea, cîştigătoarea nepoftită, să treacă aproape neobservată spre finală. O echipă care cucereşte Camp Nou jucînd în zece oameni nu are oare nici un fel de merite? Unde e nedreptatea clamată de ziarele spaniole?

Barcelona a avut o posesie de 83 la sută din timp şi n-a apucat să tragă decît şase şuturi pe poartă. „Nu ştiu unde-am greşit!”, a spus Guardiola, „Fotbalul n-a fost drept cu noi!”, s-a plîns Iniesta. E simplu. Guardiola n-a greşit. Chelsea a fost, pur şi simplu, prea puternică. I-a dat gol celei mai bune echipe din lume cînd alţii ar fi depus armele: condusă cu 2-0 şi cu un căpitan mai puţin pe teren. Iată că victoria din tur n-a însemnat doar pasă proastă a adversarului şi antijoc. A fost ceva mai mult.

Nimic nu anunţa totuşi pe ton credibil „nedreptatea” de pe Camp Nou. Chelsea, echipa „made in England”, cu bani oligarhici, părea să fie outsiderul perfect: o improvizaţie de lux, cu obiective incerte, cu antrenorul schimbat în plin sezon, lăsată pe mîna secundului Di Matteo. Omul nu are reputaţie de as al schemelor, constructor de echipe, colecţionar de trofee, dar înţelege mai bine decît Villas-Boas spiritul locului. A jucat şase sezoane pe Stamford Bridge.

Cînd planeta de microbişti se preocupa unanim de uşurinţa cu care Messi şi ai lui vrăjesc balonul, Chelsea a îndrăznit să repună în circulaţie ideea ponosită de sacrificiu. La fotbalul-entertainment, plăcut ochiului, Chelsea a răspuns cu „o năvală de sînge în creier şi un moment de nebunie”, cum a numit „The Sun” genunchiul lui Terry în spatele lui Alexis Sanchez. Turcii din brigadă au văzut în fază fault de „roşu”. Arbitrii din Premier League ar fi văzut o scenă obişnuită dintr-un joc de bărbaţi. Jucătorii lui Chelsea, inclusiv ex-jucătorul de pe bancă, l-au tradus drept ceea ce era: semnal de luptă.

Demonstraţia l-a costat pe Terry locul în finală, dar a meritat. Numai aşa se putea trece de Barcelona. Nu împins de public, de noroc, de bucuria de a juca (vai, ce expresie ipocrită!), ci purtat de furia de a cîştiga. Scrîşnind. Înnebunind. Pierzînd măsura. Uitînd de limite. De propriile limite, mai întîi.

Dacă n-ar fi pierdut Barca, ne-am fi minunat de această echipă mare care, numai de cînd a venit Abramovici, s-a inventat şi re-inventat de zeci de ori, pînă a descoperit formula cristalului. Ne-am fi minunat de nesăbuitul avantaj al omului în minus, ne-ar fi încîntat Torres, declarat rebut de geniu, care tresare ca Maurul Adormit, îşi face datoria şi se culcă la loc. Ne-ar fi interesat filosofia lui Di Matteo, sosia veselă a lui Guardiola.

Pînă la Chelsea, echipele care jucau cu Barcelona n-aveau decît două opţiuni: să moară frumos sau să moară urît. Chelsea s-a încăpăţînat să trăiască. Unde e nedreptatea?