Umbra lui Sandu, interzisă în fotbal
FRF ar trebui să se îngrijoreze de tăcerea scaunelor goale! Nu de murmurul ostil al tribunelor
„Sub asfalt nisipul”. E o faimoasă inscripţie, din altă primăvară, din timpul unor revolte de stradă care au schimbat faţa lumii. Sub asfaltul din […]
FRF ar trebui să se îngrijoreze de tăcerea scaunelor goale! Nu de murmurul ostil al tribunelor
„Sub asfalt nisipul”. E o faimoasă inscripţie, din altă primăvară, din timpul unor revolte de stradă care au schimbat faţa lumii. Sub asfaltul din faţa Cinematecii din Paris, cineva a simţit nisipul. Încremenirea în forme fixe e doar o aparenţă. Mai devreme sau mai tîrziu, libertatea va răzbi din subteran.
Federaţia Română de Fotbal a impus, în calitatea de organizator, reguli de fier în privinţa bannerelor. Inscripţiile pe care le afişează suporterii în tribune să fie aprobate de FRF. Pentru primul meci pe Arena Naţională, cu Franţa, în 6 septembrie, spectatorii au găsit pe scaune steguleţe şi cartonaşe, pentru a participa la „coregrafia” federală. N-au avut voie să-şi afişeze mesajele lor. Acele „Baia Mare e cu voi!”, „Timişoara e cu voi” şi „Suceava e cu voi!” pe care le-au citit tricolorii în tribunele elveţiene ale lui Euro 2008 nu sînt posibile pe stadionul pentru care românii au plătit (repetăm suma, încă o dată, fără număr, fără număr, de la contribuabil pentru Naşu’ mare) 234 de milioane de euro.
Federaţia se teme de trădare. Se teme că suporterii „naţionalei” nu vor face frumos la cîntarea imnului, la golurile adversarului sau la tiki-taktica lui Piţurcă. Se teme că mirificul eveniment va fi umbrit literalmente de înjurăturile cu adresă lepefistă sau ferefistă. Dar trebuie să îndure teama asta pentru că, oricîţi bodyguarzi ar îngrămădi în tribune, este imposibil să închidă gura tuturor. Pînă la urmă, tot se va găsi un copil să strige că „Împăratul e gol”. Ce poţi să-i faci? Să-l loveşti cu bulanul? Să-i dai cu lacrimogen? Să-i sufli cu vuvuzeaua în ureche, să-l acoperi?
Controalele serioase la intrare şi listele cu „interzişi” ar fi trebuit să disciplineze tribunele la România – Uruguay. Dar federalii nu s-au concentrat pe huliganism. Securitatea la meci nu reprezintă maxima lor prioritate. Îi obsedează doar grupurile de fani care-i contestă pe ei, pe Mircea Sandu, pe Dumitru Dragomir. Vor să stîrpească orice formă de disidenţă din tribune. Să toarne asfalt peste nisip. La ce bun toată coregrafia asta de zgură şi beton?
Publicul nu e duşmanul. Publicul e public. Proprietarul de facto al „naţionalei”, al stadionului, al jocului. Unii suporteri vin la meci să protesteze împotriva şefilor Federaţiei. E dreptul lor. Cu cît vor fi mai persecutaţi cu spray-uri, cu atît vor protesta mai mult. Unora nu le place stilul „tricolorilor”. E libertatea lor la opinie. Cîtă vreme nu comit acte de huliganism sau nu deturnează protestele spre campanii străine de fotbal, nu există motiv pentru intervenţii în forţă pe stadion. Dar Federaţia se teme. Mircea Sandu se teme. Într-o zi, va ajunge să-şi scoată în şuturi propria umbră din stadion.
Să le ceri oamenilor să ridice anumite cartonaşe şi să fluture anumite steguleţe reprezintă totuşi prea mult, într-o ţară care a cunoscut vaste şi odioase coregrafii pe stadioane. Măcar acum, după 22 de ani, ar trebui să ne putem striga ce ne taie capul la meci. E interzis să interzici. E un faimos slogan, din altă primăvară, din altă ţară, mult mai versată în materie de revoluţii. Data viitoare cînd li se va cere să participe la baletele federale, spectatorii se vor gîndi de două ori. Poate au chef să se exprime altfel. Poate n-au chef să fie dresaţi.