Trei ani, patru luni şi două săptămîni

Cei 8 inculpaţi au venit fiecare cu verdictul de-acasă în Dosarul Transferurilor.

Ancheta în Dosarul Transferurilor a început în 2006, audierile – pe 2 octombrie 2008. După trei ani, patru luni şi două săptămîni de judecată, după 26 de amînări, […]

Cei 8 inculpaţi au venit fiecare cu verdictul de-acasă în Dosarul Transferurilor.

Ancheta în Dosarul Transferurilor a început în 2006, audierile – pe 2 octombrie 2008. După trei ani, patru luni şi două săptămîni de judecată, după 26 de amînări, vom avea şi un verdict.

Ultimul termen, al 38-lea, a fost şi cel mai agitat, mai pitoresc, cu tuşe umane apăsate. Acel funcţionar bancar numit Kafka nu exagera de loc. Aşa cum spitalele te fac să te simţi bolnav, tribunalele îi fac pe oameni să se comporte nefiresc. Pînă şi cel mai banal gest, să mănînci şaorma şi hamburgeri în sala de aşteptare, capătă proporţii de festin absurd. Cum altfel să descrii mirosul cartofilor prăjiţi amestecat cu praful dosarelor, milionari bătîndu-se cu pumnul în piept că „au fost idioţi”, să li se pună cătuşele, să fie legaţi?! Şi nuanţele infinite ale pledoariilor, acel „Mă simt nevinovat”, al lui Ioan Becali, ca şi cum vinovăţia reprezintă o stare de suflet, nu o stare de fapt.

De fapt, personajele forte în proces n-au fost cei 8 inculpaţi. Tot zgomotul pe care l-a produs fostul impresar Becali la ultimul termen a pornit de la declaraţia unui martor, fost jurist la FRF, Justin Ştefan. Fusese chemat ca martor de avocaţii apărării şi Becali a simţit că declaraţia lui n-a fost consemnată cum trebuie. De aici isteria, strigătele, banca trîntită, saltul în boxa arestaţilor etc.

Declaraţia cu pricina a fost modificată, după insistenţele acuzatului. Dar, cu sau fără ea, Dosarul Transferurilor ajunsese deja atît de voluminos, zeci de mii de pagini, încît era transportat pe holurile tribunalului cu un căruţ de supermarket. Ioan Becali l-a avut în faţă la fiecare înfăţişare, pentru că se afla parcat lîngă boxa inculpaţilor. Cum de nu s-a enervat? Cum de nu i-a tras nici măcar un picior în roată?

De-a lungul procesului, tiradele inculpaţilor n-au răsunat nici pe departe la fel de convingător ca vocile unor martori mai puţin mediatizaţi. Cum ar fi fostul director economic de la Rapid, Viorel Cauc, care a declarat că George Copos i-ar fi cerut să înregistreze contracte la notar, după declanşarea anchetei. Patronul giuleştenilor n-a izbutit să producă revelaţii la fel de spectaculoase. Chiar dacă s-a declarat victimă şi „idiot”: „Am văzut astăzi aici cum se poate distruge viaţa unor oameni, printre care şi a mea”.

Fiecare vede lucrurile în felul lui. Ceea ce se vede din off-shore este că, după cinci ani şi ceva de Dosarul  Transferurilor, în fotbalul nostru se propagă curăţenia, nu idioţenia. Chiar înainte de aflarea verdictului, ancheta în sine, apoi procesul, mîncatul de cartofi prăjiţi pe genunchi şi sentimentul de nevinovăţie în boxă, au avut impact  asupra Ligii 1. A scăzut numărul „bombelor” din transferuri, s-a instalat o oarecare prudenţă financiară. Nu au mai plecat fotbalişti spre Ucraina găleţilor de bani. Exportul de jucători a stagnat, după ce ani în şir, echipele isteţe vînduseră fără probleme cîte un Iulian Arhire, pentru 700.000 de dolari. Nu e vorba de lipsa de valoare actuală, ci despre dispariţia (sau rafinarea?) unui anumit mod de a face comerţ. Un mod, cum ar spune Copos, Borcea şi Becali în cor, „absolut nevinovat”, „total nevinovat”, „nevinovat de nimic”!

Cele 12 tranzacţii din Dosarul Transferurilor au adus statului un prejudiciu de aproximativ 1,5 milioane de dolari, iar cluburilor – un prejudiciu de 10 milioane de dolari. Despre costurile umane – „vieţi distruse”, colesterolul ridicat de la fast-food, accesele de „idiotism” şi isterie, urmează să se pronunţe alte instanţe decît judecătorii. Pe 6 martie, se va face dreptate doar pentru fotbal.