Un gest oribil, de părinţi teribili

Pînă aici am căzut: părinţii „tricolorilor” U 17 îşi fluieră copiii

E atît de trist. Nu neapărat tipic românesc, doar trist dincolo de consolare. Trist şi ireparabil. Juniorii U17 au fost fluieraţi de părinţi la meciul cu Olanda. „Huo, ieşiţi […]

Pînă aici am căzut: părinţii „tricolorilor” U 17 îşi fluieră copiii

E atît de trist. Nu neapărat tipic românesc, doar trist dincolo de consolare. Trist şi ireparabil. Juniorii U17 au fost fluieraţi de părinţi la meciul cu Olanda. „Huo, ieşiţi din joc! Ne facem de ruşine cu jocul ăsta!”, au strigat românii aflaţi în tribune la Belgrad. Informaţia de atmosferă otrăvită apare în cronica semnată de colegul meu Viorel Tudorache.

„Tricolorii”, singurii „tricolori” calificaţi la un turneu final în ultimii trei ani, s-au apărat în stil autobază. Aşteptările erau altele, probabil. De ambele părţi ale baricadei familiale. Nerăbdarea de a vedea altfel de generaţii în fotbalul românesc a atins însă cote de un grotesc alarmant. E ca şi cum s-au inversat rolurile din „D-l Goe”. Puştiul cu bereta de „mariner” trebuie să le calmeze pe mamiţica, mam’ mare şi tanti Miţa care se isterizează în tribune: „De ce nu mai vine? Eu vreau să vie!”.

Dar de aici şi pînă la a-ţi fluiera propriul copil e cale lungă. Sau nu, nu e cale deloc. Pînă aici am decăzut. Nu mai sîntem în stare să le ţinem pumnii băieţilor noştri. Oricît de prost ar juca, sînt încă la vîrsta la care au dreptul să gafeze. E chiar recomandat să gafeze. Important e să aibă de la cine să-nveţe, să aibă unde să-nveţe.

S-au apărat tot meciul cu Olanda. Ei, şi? Cine sîntem noi în fotbal, ce putere megalitică, de ne permitem să stingem lumina pe faţa copiilor? Nu cumva ne facem de ruşine oferindu-le an de an acelaşi cadou de Crăciun: Steaua ’86, Craiova Maxima, Dinamo ’89, „naţionala” ’94? Între ele, nimic comemorabil. Beznă. Şi iarăşi beznă. Nişte copii au murit la Revoluţie, ca s-o putem lua de la capăt în penumbră comodă.

Ca naţiune fotbalistică, am dezvoltat un ataşament bolnav, la alibi pentru montaje literar-idilice, singura formă în care suportăm Trecutul, şi ne-am detaşat de Viitor. Îl fluierăm din faşă. Nu numai că nu ne priveşte, dar ne dezamăgeşte din capul locului. Nouă ne convin numai basmele. Matur, foarte matur!

Rezultatul acestei fixaţii pe certitudini festive şi excesive este un fotbal în care de 20 de ani nu s-a clinitit nimic şi nici nu se va clinti prea curînd. Peste un sfert de secol, ne vom aminti tot de Sevilla, tot de „sîntem finalişti”, tot de Rose Bowl. Şi vom fi uitat, fără remuşcări, că i-am fluierat pe puştii din 2011.

Asta, despre structurile mari, colective şi frica lor de adevăruri complicate. Revenind la celula de bază, tactica a fost decisă de Văsîi. Dar modelul de viaţă, ăla dominant şi triumfător, a fost servit din familie, în primii şapte ani, la pachet cu reţeta tradiţională „eu te-am făcut, eu te huidui”. Ce să înţeleagă copilul din asta? Cu ocazia turneului din Serbia, puştii U17 au mai aflat ceva despre mentalitatea de cîrcotaş şi exigenţa care se aplică numai celorlalţi. Dar astea au de unde să le-nveţe. Plină lumea!

Părinţii ăia teribili care şi-au fluierat băieţii să se uite în jur. Întîi la ei, în oglindă. Apoi la lumea în care şi-au crescut copiii. Dacă e o lume normală, decentă, aşezată pe un sistem solid de valori, n-au de ce să le fie ruşine. Dacă nu, să-şi dea demisia de onoare. Nu s-aştepte candid meciul cu Argentina, din ’94.