Mîhnirea domnului Ienei

Centrul de echilibru al Stelei se află în afara clubului

Emeric Ienei e numele unei insule. Un loc neclintit şi îndepărtat de ceea ce se întîmplă acum la Steaua. De acolo, de pe insula Ienei, oamenii şi faptele lor apar […]

Centrul de echilibru al Stelei se află în afara clubului

Emeric Ienei e numele unei insule. Un loc neclintit şi îndepărtat de ceea ce se întîmplă acum la Steaua. De acolo, de pe insula Ienei, oamenii şi faptele lor apar drept ceea ce sînt. „Ilie Dumitrescu este un om slab de tot”, iar Edi Iordănescu nu este în nici un fel aparte, „abia a intrat în fotbal, nici nu ştiu pe unde a jucat ca fotbalist”. Poartă numele tatălui, „e important, dar nu suficient”.

Antrenorul care a cucerit Cupa Campionilor are talentul să pună degetul pe rană, părinteşte, fără să doară prea tare. Declaraţiile lui nu desfiinţează şi nu ridică în slăvi. Nu conţin formulări memorabile, ironii îndelung căutate, glumiţe de dragul glumiţelor. „Ilie e un om slab”, iar interimarul de la Steaua „abia a intrat în fotbal”. Adevărul e simplu. Dar trebuie să ai putere să-l rosteşti.

Dacă Steaua va uita vreodată adevărul despre ea, lucru probabil în vremuri tulburi, îl poate întreba pe Ienei. Dacă vreodată va uita unde se află linia orizontului şi tot ceea ce se află dincolo şi deasupra ei, îl poate întreba pe Ienei. Pentru metafore şi alte figuri de suprafaţă, să-i întrebe pe alţii. Sînt destui care se înghesuie să susţină că Steaua trece printr-o mare tragedie sau printr-o mare comedie, depinde de preferinţe.

Ienei spune doar că e „mîhnit de ceea ce se întîmplă la club de cîţiva ani”. Mîhnit! Mai există cuvîntul ăsta, într-un fotbal furtunos 24 h/7? N-ar trebui să fie măcar nervos, mînios, revoltat, scîrbit? „Mîhnit” sună aşa, ca un cuvînt străin. La fel ca şi „onoare”, ce termen de modă veche!, pe care l-a pronunţat cînd a plecat din Ghencea, fără să-şi pună măcar problema să rămînă. „Plecarea mea a fost un gest de onoare, pentru că eu făceam parte din echipa lui Victor Piţurcă”.

Pare un pretext luat din cărţi. Mihai Stoica, de exemplu, nu s-a cramponat de onoare, cînd şi-a negociat revenirea în Ghencea. Oamenii se ceartă, se scuipă, se păruiesc, apoi se împacă. Vreo problemă? Gesturile de onoare sînt bune şi ele, pentru imagine mai ales, dar cu măsură, să nu exagerăm cu principiile.

E clar de ce a plecat Ienei, nu e foarte clar de ce a revenit. „Echipa lui Piţurcă” reprezintă un motiv subţire. Poate s-a întors din simţul datoriei faţă de culori, pentru că îl apasă mantaua invizibilă de militar, pe care o duce tot timpul pe umeri. Poate s-a întors de dor, pur şi simplu, dar n-a spus-o, pentru că Ienei nu e genul de om care pune totul la vedere şi vorbeşte despre orice.

Dar, atît cît vorbeşte, îi aminteşte Stelei că are un centru de echilibru, un reper intact. Poate e mai bine că reperul ăsta se află în afara clubului. Poate e mai bine că vorbeşte şi apare rar în public. Dacă îl asculţi, ai impresia că trăim într-o lume normală, cu un fotbal aşezat. Dar nu e aşa. Emeric Ienei e doar numele unei insule.