Maşina nemţească de poezie

Mannschaft-ul i-a dat lui Maradona o lecţie despre spectacol Argentina cîştigase de mult meciul cu Germania. Fără îndoială. Apoi a trebuit să îndeplinească cumplita formalitate a recapitulării visului în stare de veghe. Unele părţi nu s-au mai legat. Noul costum […]

Mannschaft-ul i-a dat lui Maradona o lecţie despre spectacol
Argentina cîştigase de mult meciul cu Germania. Fără îndoială. Apoi a trebuit să îndeplinească cumplita formalitate a recapitulării visului în stare de veghe. Unele părţi nu s-au mai legat. Noul costum al lui Maradona, croit la repezeală, exclusiv pentru vitrină, s-a desprins din toate pensele.

Dacă fotbalul ar fi un sport individual, Messi ar fi campion mondial zece ani de acum încoace. Dacă fotbalul ar fi o cursă solitară contra propriilor demoni, Maradona n-ar avea egal ca antrenor. Dar victoria nemţească a arătat, cu vîrf şi îndesat, că lucrurile nu stau aşa.

Doar pentru că spunem echipa Argentinei nu înseamnă că Argentina are o echipă. E doar un caz curent de folosire neglijentă a termenului. Ceea ce vedem pe teren sînt grupuri de oameni, organizate conform unor reguli de joc şi principii tactice. Echipa există intermitent, apare, ca Olanda lui Van Marwijk, străluceşte timp de o finală, pîlpîie ca Spania şi dispare ca Grecia după titlul european.

Echipa e un fenomen asemănător cu electromagnetismul, pe care Germania lui Low a reuşit să-l creeze, iar Argentina lui Maradona – nu. Între superfotbaliştii lui Diego nu s-a legat ţesutul nevăzut care face balonul să circule, fără să mai fie nevoie de priviri. Le-a lipsit materia misterioasă graţie căreia Mertesacker n-a mişcat în front sub tirul lui Tevez, iar Podolski nu s-a sinucis cu capul înainte, spre poarta lui Romero, în loc să-i paseze lui Klose. 

Argentina lui Maradona a produs o cantitate impresionantă de scîntei, dar nici una n-a trecut prin firele de metal preţios şi becul nu s-a aprins. Pe cînd nemţii au depănat meticulos firele de cupru şi au construit o bobină Tesla, capabilă să preia electricitatea din aer şi s-o canalizeze spre victorie. 

Să spunem, după acest 4-0 fulgerător, că „maşina de fotbal” a învins spectacolul? De acord, dacă ne prefacem că maşinile nu ne fascinează. Că nu ne interesează aceste spectacole date de forţa omenească. Dacă ne lasă reci felul cum a fost gîndită „bobina” lui Low, toată ingeniozitatea, concentrarea, creativitatea puse la bătaie şi filosofia de viaţă care o susţine. Dacă ignorăm faptul că nemţii sînt „asiaticii” Europei, care pun disciplina de grup înaintea individului. Iar argentinienii sînt „europenii” Americii de Sud, individualişti, fatalişti, ataşaţi de mistica Eroului.

Să spunem că poezia fotbalului a fost învinsă de prozaicul şurub nemţesc? Depinde ce înţelegem prin poezie. Dacă înseamnă să obţii sensuri neaşteptate din alăturarea cuvintelor comune, a Mertesackerilor, a Friedrichilor şi Boatengilor, atunci nemţii au fost poeţii. Argentinienii n-au fabricat decît o melodramă sfîşietor de previzibilă.