Alex Leo Şerban: „Individual, sîntem geniali, laolaltă, sîntem catastrofă!”

 

Cunoscutul critic de film crede că românilor le place să se mintă pe ei înşişi

E un specialist în imagini. După peste 30 de ani de văzut filme şi de scris despre filme, Alex Leo Şerban a plecat să […]

Cunoscutul critic de film crede că românilor le place să se mintă pe ei înşişi

E un specialist în imagini. După peste 30 de ani de văzut filme şi de scris despre filme, Alex Leo Şerban a plecat să vadă lumea. S-a mutat în Argentina. A dat festivalurile de la Cannes şi de la Veneţia pe Buenos Aires. Cînd revine în Bucureşti, constată că a mai dispărut cîte un colţ din el. „Au început să demoleze cu o furie…Groaznic! E o agresiune continuă”.

– Ce părere ai despre fotbalul 3D?
– Există chestia asta? Presupun că puriştii zic că e nasol, nu?

– Nasol pentru că n-o să se mai ducă lumea la stadion.
– Şi asta e adevărat! Nu ştiu, mi se pare cool, aşa. Eu la chestii din astea m-aş uita, măcar din curiozitate, să văd cum arată. Rişti să primeşti o minge-n cap, nu? Probabil că spre asta se îndreaptă cinemaul. Dar primele chestii care lansează o modă sînt experimentale. Sînt aşa, ca să testeze piaţa.

– Sîntem un popor vizual? Un popor care consumă imagini?
-Da, dar un popor care consumă imagini de televiziune. Nu ştiu dacă sîntem vizuali neapărat, pentru că dacă era aşa, am fi avut nişte mari pictori. Problema ţine de vizualitate, dar e vorba de o cucerire a imaginarului prin imagini de televiziune, care evident că nu sînt artă, sînt consum, publicitate, tot ce vrei.

– Despre talk-show-uri ce părere ai?
– O, horror! Este, de fapt, un timp pe care televiziunile îl umplu foarte uşor. Avem nişte oameni care se ceartă acolo-n direct, ce-ţi mai trebuie? E ca şi cum ai sta pe marginea drumului şi-ai urmări un caft. Doar că e la televizor.

– Televiziunile de la noi cum ţi se par?
– Am o părere foarte, foarte proastă despre televiziuni în general. Nu numai de la noi, de peste tot. Francezii mai păstrează oarecare ţinută, au şi documentare… Probabil că au şi ei canale din astea foarte populiste, dar eu pe alea nu le prind. Ideea e că lucrurile foarte bune, mă rog, cele pe care le considerăm noi bune, trec pe nişă, pe supernişă.

– Eşti un reper în lumea culturală, nu regreţi că ai „dezertat”?
– Păi, da, acuma nu vreau să fac pe modestul, că nu sînt. Eu nu mă vedeam aşa, eu credeam că-mi fac pur şi simplu treaba mea. Nu voiam să fiu un reper sau chestii de genul ăsta. Dar e o problemă cu elitele şi nu ştiu dacă e vina lor sau vina poporului… E clar că şi ele au pierdut puţin contactul cu masele…

– Care au fost cauzele?
– Uite, dacă luăm exemplul polonez sau ceh, nu? Asta e o poveste veche. Sigur că noi nu am fost disidenţi, nu nu ştiu ce… Bun, acuma trecînd în libertate, mie mi se pare că lucrurile s-au petrecut firesc. De ce? Pentru că elitele evident că şi-au urmărit propriul drum şi nu s-au gîndit „Hai să facem legătura asta cu masele!” şi nu ştiu ce. Ceea ce, probabil, a fost, într-adevăr, o eroare. Nu că scuz acuma elitele, dar mă gîndesc că sînt mult mai interesate să facă ceea ce vroia să facă toată lumea, să citească ce n-au putut, să scrie ce n-au avut voie şi aşa mai departe. Publicul sigur că s-a simţit puţin nebăgat în seamă, prăpastia s-a adîncit şi acum e, clar, într-un punct mort, în care nu se comunică.

„Românii sînt alergici la nou”
– Dar există cine să asculte ce au de spus elitele?
– Elitele de la noi şi-au pierdut autoritatea. Adică autoritate intelectuală au în continuare, dar mie mi se pare că publicul nu mai e atît de intelectual. Şi publicul care să zicem că mai are aşa-numite bovarisme din astea…

– Publicul de cultură…
– Da, e tot timpul foarte agresiv, foarte frustrat. Ne reproşează nişte lucruri nerezonabile. Ni se spune „Nu sînteţi buni!”, dar nu se mai ştie de ce. Unii nu sînt buni pentru că au făcut pactul cu puterea, şi-au pierdut credibilitatea, ceea ce este vax, dacă-mi dai voie să spun, pentru că intelectualul nu e un sfînt, e la fel ca toată lumea. Şi în fond există, dacă ne uităm în istoria culturii, autori geniali care au fost mult mai ticăloşi şi au făcut pacturi mult mai sinistre şi pe care în continuare îi citim sau îi ascultăm. Dar practic intervine această incapacitate a românului de a separa planurile.

– Nu separăm omul de operă, nu?
– Păi, dom’le, ori discutăm din punct de vedere moral şi aici sîntem de acord că nici unul dintre noi nu este sfînt, toţi avem grade de vinovăţie diferite. Ori ne interesează ce are de oferit un intelectual ca intelectual, nu-l căutăm la viaţa privată, nici la pe cine susţine politic. După mine, e o distincţie uşor de făcut!

– Şi de ce nu fac românii distincţia asta?
– Chestia asta vine de departe. În primul rînd, din faptul că sîntem o ţară eminamente agrară. Cît sînt? 40 la sută din populaţie stă la sate. Dar lucrurile au fost pervertite, în mod clar nu mai este acelaşi ţăran ca pe vremuri. Apoi, revenind şi la publicul de cinema şi de cultură, e un public cu nişte valori foarte tradiţionale, foarte alergic la orice înseamnă, de fapt, ceva altfel în cultură, în orice domeniu. Nu mai vorbesc de comportamente.

„Tot timpul unul se crede mai deştept”
– Şi cu mentalitatea cum stăm?
– E vorba de o inerţie a mentalităţii,  o anchilozare a mentalităţii, care nu acceptă noul. Încercarea de a reforma, la toate nivelurile, se izbeşte de rea-voinţă, de inerţie. Practic, pentru că sîntem în democraţie, se ajunge într-un blocaj total, în care să zicem că o instituţie încearcă să facă nişte reforme, dar îi sar în cap alţii. Sau sînt daţi în judecată, pentru că există în lege nu ştiu ce punct! Mă întreb, de pildă, cum se poate face reforma în educaţie, care este absolut esenţială, este vitală, în condiţiile în care tot timpul se trezesc unii care spun: „Nu, dom’le, nu e bine!”. E clar că trebuie schimbat ceva.

– Ce anume ar trebui schimbat?
– Am ajuns la concluzia că românii sînt geniali luaţi individual, dar împreună sînt o catastrofă, pe bune! Nu ne ies chestiile colective. Pentru că tot timpul unul se crede mai deştept, vrea să-i dea în cap ăluia care se crede el deştept şi tot aşa. Datul la gioale e specialitate românească!

– E singura noastră specialitate?
– E ciudat, pentru că noi am avut şi inventatori geniali, dar iarăşi, e vorba de indivizi, noi am pedalat pe faptul că am avut un Brâncuşi, un Coandă, un Cutărică. Da, şi? Sînt produsul acestui popor, dar asta nu înseamnă că tot poporul este aşa. Sînt, cum să spun, nişte excepţii, ca sfinţii. Păi, dacă toţi oamenii ar fi sfinţi, pe ce s-ar mai baza învăţătura creştină? Pînă la urmă, se bazează pe ideea de excepţionalitate. Sigur că se spune că trebuie să tindem spre… Mie mi se pare un paradox aici, pentru că pe de o parte se spune că trebuie să fii mai bun, mai nu ştiu ce. OK, şi dacă toţi am ajunge acolo, ce s-ar întîmpla?

– N-o să se întîmple.
– Sigur că nu, dar trebuie să fie unii cu zece paşi înaintea noastră, tocmai pentru ca să avem nişte repere. Apropo de elite, a fost momentul dramatic din ’90, mineriada. Cred că a fost unul dintre cele mai oribile lucruri din istoria României, dar nu i se face reclamă suficient din punctul ăsta de vedere şi riscă să treacă o generaţie, trec două şi să nu se mai ştie nimic de acest lucru. Ar trebui păstrat în memorie. De acolo ne-am ales cu o justiţie care nu-şi face datoria.

„Nu mai e popor, e public”
– Şi care au fost consecinţele?
– Mi se pare că se ajunge de fiecare dată cu o treaptă mai sus, şi cu scandalurile, şi cu insensibilitatea publicului. Adică vorbesc de popor ca despre un public, mi se pare că a devenit public. Se uită atît de mult la televizor încît… Pe mine mă stupefiază această lipsă de reacţie, cum a fost cazul bătrînului omorît în bătaie pe trecerea de pietoni. Mie mi se pare că nici oamenii chemaţi în direct la televizor nu mai au reacţiile normale, de revoltă.

– E cam obositor să te revolţi tot timpul, nu-i aşa?
– Da, dar ajungi să te obişnuieşti cu chestii cotidiene, care înseamnă atentate la demnitatea persoanei, înseamnă agresiuni, de la fizice pînă la agresiuni verbale, care au devenit monedă curentă. De la agresiunile astea verbale pe care nu le mai simţim, că ni se pare „c-aşa-i românul, necivilizat”, se va trece la insensibilitatea în faţa agresiunilor fizice, chiar în direct poate, la televizor! Şi se va ajunge nu ştiu unde.

– Ce crezi despre cetăţenii care au ieşit în stradă să-şi apere primarii arestaţi?
– Am văzut şi eu, la Craiova. Este o lipsă de discernămînt. OK, e un primar care te-a ajutat, dar a făcut şi nişte lucruri. Ce se întîmplă dacă tu, pe baza unor avantaje individuale, că ţi-a dat ăla casă sau nu ştiu ce, vei bloca de fiecare dată justiţia? Bun, nu s-a-ntîmplat, dar a fost un semnal!

– Şi lipsa asta de discernămînt de unde vine?
– Vine dintr-o combinaţie de factori, inclusiv substratul rural, care este într-o proporţie destul de mare. Uitasem cu totul de aceste canale speciale, cu muzică populară. Eu n-am mai văzut nicăieri aşa ceva. Mi s-a spus c-ar mai fi prin Serbia. Nu ştiu, n-am fost în Serbia. Nu mai e folclor, e ceva total kitsch. Dar are un public foarte numeros, majoritar rural. Mie mi se pare o chestie foarte comică, pînă la urmă. Parcă ai aduce oamenii din comuna primitivă şi i-ai pune la televizor.

– E tot nevoia de integrare într-o comunitate?
– Da, dar socializarea se face altfel. De fapt, sînt mai multe chestii. Mie mi-a venit pe mail că sînt 77 de oameni care aşteaptă să le confirm prietenia. Dacă deja-i cunosc, de ce trebuie să le confirm? Bine, chestiile sînt supercomice. Am auzit pe cineva spunînd: „Am 458 de prieteni!”. Eşti normal la cap?” Cum să-ţi imaginezi aşa ceva? Dacă ai patru, zi mersi.

– Blogurile intră tot în categoria asta?
– După mine, foarte multe bloguri sînt tot reţele de socializare, nu intri să comunici nu ştiu ce. Eu, care sînt un individualist, fac o distincţie între ce se întîmplă în zona artelor şi în zona ştiinţelor. În ştiinţe, devine tot mai evident, dacă te uiţi la cine ia Premiul Nobel, că e nevoie de echipe, ca să descoperi nu ştiu ce. Sau de scenariştii de la Hollywood! Dar noi sîntem totuşi europeni şi mie îmi place chestia asta. În lumea noastră numită Europa, lucrurile geniale au fost făcute de indivizi, nu de echipe, nu de grupuri. Eu ţin foarte mult la ideea asta, sînt împotriva egalitarismului…

„Dom’le, nu mai au curiozităţi!”
– Cum crezi că se raportează românii la sport?
– De fapt, la noi sportul se reduce la fotbal. Îmi pare rău că spun chestia asta, dar pe vremea lui Ceauşescu erau mai multe sporturi, inclusiv la televizor. Mai vedeai un tenis, mai vedeai o scrimă, mai vedeai o nataţie, acuma vezi numai cînd sînt Olimpiade sau nu ştiu ce…

– Se transmit totuşi…
– Da, dar eu nu ştiu ce audienţă au chestiile astea. Sînt sigur că e o diferenţă ca de la cer la pămînt între ratingul lor şi ratingul meciurilor.

– E vorba de obişnuinţă sau de altceva?
– E vorba de o sărăcire a curiozităţii. Mie mi se pare că lumea, în general, în special tinerii, dom’le, nu mai are curiozităţi… La noi e foarte clar, sîntem aşa, monolitici, se obişnuiesc cu o chestie, nu mai ies din ea. E un fel de monogamie perpetuă, se feresc să mai încerce altceva. De exemplu, gastronomic. Încearcă să-l faci pe un român să guste feluri chinezeşti… Bine, astea se mai poartă, dar nu foarte mult faţă de alte ţări. Deci n-avem chestia asta!

„Întotdeauna am fost victime”
– Are legătură cumva cu patriotismul?
– Nu, această lipsă de curiozitate este indicatorul a ceva mult mai profund: un anumit tip de mentalitate, foarte rigidă, foarte autoprotectivă. Celor care lansează ceva de genul „Ţara noastră e cea mai frumoasă…”, le spun: „Da’ cîte alte ţări ai mai vizitat?”, „Păi, nici una!”, „Păi, şi-atunci?”. Trebuie să compari ca s-ajungi la superlativ. A, poţi să ai aşa, o tandreţe firească, dar atunci spui aşa: „Ţara mea e cea mai bună, pentru că aici m-am născut, aici mă simt bine…”. Dar dacă începi s-o iei cu asta, că e cea mai frumoasă…

– De ce avem o părere atît de bună despre noi?
– E lipsa asta a spiritului critic, care la noi se manifestă doar sub forma certurilor nesfîrşite. Niciodată nu e vorba de autocritică, niciodată! Şi la nivel de indivizi, şi la nivel de ţară, noi sîntem cei mai… Şi noi întotdeauna am fost victime, toţi au călcat peste noi… Critica în sensul ei nobil nu există. Orice demers intelectual e o formă de critică. Ai trage concluzia din chestia asta că nivelul nostru intelectual este la pămînt (rîde). Dar e o problemă, e o problemă! Pentru că în momentul în care te înfăşori aşa, ca o mumie, în tot felul de fîşii nu e bine.

„La noi funcţionează oftica!”
– E şi asta o specialitate românească, să ne minţim pe noi înşine?
– Păi, asta e autoprotector aici, să spui tot timpul nişte minciuni frumoase. Dar e ciudat, pentru că pe de o parte, în relaţiile interpersonale, românii pot spune că sînt fiare unii cu alţii. La noi nu funcţionează invidia, care mie mi se pare un sentiment pozitiv, pentru că te stimulează să ajungi măcar la nivelul celui pe care-l invidiezi, dacă nu să-l depăşeşti. Ăsta e lucrul pe care s-a bazat capitalismul, pe sentimentul ăsta firesc, de a fi în concurenţă. Ei, la noi funcţionează oftica. E unul mai bun? Ia să-l trag la nivelul meu sau chiar mai jos!

– Mai există şi la alţii?
– Probabil că există ofticoşi şi la alţii, dar nu în asemenea proporţii.

– Cum ţi s-au părut reacţiile din ţară la premiile cîştigate de filmele româneşti?
– Iar e ciudat că, pe de o parte, toţi ne-am bucurat cu Nadia, pe bune! Ei, cum vine vorba de artă, nu ştiu ce se întîmplă, probabil că e o disfuncţie la mijloc, brusc aceste succese devin suspecte. De ce? Chiar să fie aşa, care e problema? Nu ne bucurăm? Aud că „valul românesc e o modă”. Slavă Domnului! In s’Allah! De cînd n-am mai fost noi la modă? Am fost vreodată la modă în cinematograful mondial? Care e problema? Să profităm de chestia asta! Ghinionul e că statul n-a ştiut să profite.

– Să profite în ce fel?
– Păi, cel mai bun brand de ţară l-a făcut filmul românesc, este produsul cel mai căutat afară, dacă e s-o luăm aşa. Poate şi Dacia…

– Poate şi Hagi…
– Bine, da’ Hagi e deja un simbol. Şi în Buenos Aires, cînd auzeau că sînt din România, mă întrebau de Hagi.

– În Argentina, te-ai dus la vreun meci?
– Am fost la Boca, unde e stadionul, dar Boca e un cartier foarte dificil, cum zic francezii. Oricum ţi se recomandă să nu te duci decît ziua-n amiaza mare. Şi chiar şi atunci, există străzi închise, chiar ziua-n amiaza mare. E un cartier sărac, foarte colorat, pitoresc, dar unde nu-ţi doreşti să mergi singur.

„Se dau numai tunuri”
– De ce nu-ţi place fotbalul?
– M-am tot gîndit ce-i face pe unii să fie atît de interesaţi de fotbal şi nu de alte sporturi. Chestia e că pe mine, ideea să mă uit la o minge… so what?

– Există artă şi acolo…
– Da, dar îţi dai seama după ce cunoşti mai multe lucruri. Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion. Eu cred că se poate vedea foarte bine şi în variantă 3 D. Ca să nu mai spun că fotbalul generează comportamente aberante şi agresive. Ca şi televiziunea. Sînt două debuşeuri pentru agresivitate şi pentru chestia asta de a fi împreună. Că şi televiziunea crează poate nu doar iluzia, ci chiar realitatea unei comunităţi, chit că e virtuală.

– Ce fel de comportamente generează TV-ul?
– Acum există o dezinvoltură care frizează deşănţarea. Nu mai există inhibiţii, nu mai există mecanisme de control, decît CNA-ul ăla. Nu e doar vulgaritatea aia că unul te-njură, sînt anumite forme de vulgaritate pe care unii nici nu le observă.

– Ce modele promovează televiziunile noastre acum?
– Modelele astea, practic, sînt celebrităţi în zona lor, clar, dar sînt un fel de „tunuri”, se consumă repede. Vrei să reuşeşti, o dată ce-ai ajuns acolo sus se presupune că nu mai poţi să cazi, deşi evident că se întîmplă chestia asta. Mamă, dacă eşti celebritate… Ştii cum se zice, „the harder they fall”. Cred că asta funcţionează: să dai un tun, valabilă la toate nivelurile în societatea noastră.

– Se dau numai tunuri sau se încearcă şi alte metode?
-E apropo de ce e spuneam înainte, că nu se face ceva constructiv şi solid, să ai continuitate, să-ţi urmăreşti nişte scopuri care sînt coerente şi care duc la ceva consistent. Nu, dom’le, ai tras o chestie! Uită-te, majoritatea este aparenţă, să ai o maşină bengoasă, da’ nu ştii unde trăieşte respectivul. Vorba aia, trăieşte la bloc, da’ are nu ştiu ce gipan, tot aşa, se îmbracă, chestii, fiţe…

– Ne lipsesc proiectele pe termen lung?
– Nu există, de asta se împotmoleşte totul. E o cîrpăceală continuă.

Alex Leo Şerban
Data şi locul naşterii: 28 iunie 1959, Bucureşti
Ocupaţie: critic de film, eseist, prozator, traducător, profesor la Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginii
Cărţi: „Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele” (2004), „Dietetica lui Robinson” (2006), „De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema” (2006), „4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc (2009), „Jeu de Paume”, „Dimineti”, „RetroVizoare” (www.editura.liternet.ro). Citeste cele mai noi articole semnate Alex Leo Serban la http://agenda.liternet.ro/cronici/alexleoserban.html