Maria Andrieş

Într-o lume macistă este nevoie cîteodată de bisturiul observațiilor unei femei. Sexul slab? O glumă misogină

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Maria Andrieş
Cifre, nume, chipuri

La meciul Islanda – Argentina, din faza grupelor, scor 1-1, s-au uitat 201.000 de islandezi, adică 60 la sută din populaţia ţării, de 307.000 de locuitori. Mai mult, scrie Hollywood Reporter, citând televiziunea naţională de la Reykjavik, cei care au […]

...

Cupa celor umili

Zlatko Dalici nu va antrena Barcelona sau Real Madrid, deşi susţine că ar câştiga un sac de trofee în Champions League. Selecţionerul Croaţiei nu este un brand, iar asta nu e tocmai o fericire pentru marketingul marilor cluburi.

După cum […]

...

A cui este această Franţă?

„Cu capul în stele”, aşa a titrat L’Equipe, pe prima pagină, după calificarea Franţei în finala Mondialului. „La porţile Paradisului”, a scris Le Parisien. „Tot nu suntem campioni”, a venit contrapunctul dinspre Didier Deschamps, după victoria muncită, 1-0, din semifinala […]

...

Ireversibil

„Am cerut contractele fotbaliştilor de la LPF şi de la FRF. Nu au vrut să răspundă la solicitare şi atunci m-am dus cu Garda peste ei şi le-am luat”. Se întâmpla în 2005. Cel care povesteşte este Sebastian Bodu, pe […]

...

Franţa – Belgia, balşoi spectacol

Între noi, europenii, acum. În prima semifinală mondială, Franţa întâlneşte Belgia: două ţări vecine, prietene, care fac bancuri una despre alta. „Le Parisien” o numeşte relaţie de dragoste-ură: se iubesc, dar se tachinează.

De ce nu mănâncă belgienii covrigi? Nu […]

...

Dumnezeu a căzut la montaj

„4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile” e un film dur ca un cristal. Fără adevăruri tartinabile. Fără peltele eroice. E un film despre rău, despre natura malignă a minciunii şi despre o tăcere în care milioane de femei s-au […]

sâmbătă, 15 septembrie 2007, 8:53

„4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile” e un film dur ca un cristal. Fără adevăruri tartinabile. Fără peltele eroice. E un film despre rău, despre natura malignă a minciunii şi despre o tăcere în care milioane de femei s-au îngropat de vii.

Decizie politică, premiul de la Cannes? Să fim serioşi! Dacă ar fi după politicieni, un astfel de film n-ar trebui nici măcar făcut şi cu atît mai puţin arătat publicului larg. Mesajul lui este prea puternic, nu doar anticomunist, ci antisistem, ca să nu deranjeze.

Primul pas pentru a controla mintea, o ştie orice sistem, nu numai totalitar, este să controlezi corpul. Comunismul a dus acest control pînă aproape de perfecţiune. Pînă într-acolo, încît corpul femeii trecuse din proprietate privată în proprietatea statului. Ca orice alt mijloc de producţie, fusese naţionalizat. Da, chiar aşa a fost.

Cincizeci şi ceva de ani de tăcere terorizată într-o singură zi, în cîteva chipuri congestionate de teamă şi într-o unică, zdrobitoare faţă a comunismului cu faţă animală. Da, aşa a fost, vor spune cei care au trăit sub comunism. Aşa a fost, un viol colectiv, asupra a milioane de femei. Dar nu există documente, statistici sau dosare. Victimele, crescute într-un cult străvechi al vinovăţiei, nu vorbesc. Iar călăii se bazează, ca întotdeauna, pe asta.

Dar da, aşa a fost. Nu aveai de ales. Trebuia să ştii să te descurci. Să împingi pachetul de Kent la ghişee, să ai „relaţii”, să faci avort pe ascuns şi apoi să taci. Şi fetele din filmul lui Mungiu, Otilia şi Găbiţa, se descurcă. Nu mai e lumea sfărîmată şi intriga segmentată din „Occident”. În „4,3,2” ni se prezintă iadul liniar. Personajele trec dintr-un spaţiu închis în altul, printre blocuri îngrămădite într-o lume fără cer. Fără muzică. sunet. Fiecare cameră, de apartament, de hotel, de cămin, seamănă leit cu o celulă de închisoare.

Nu există ieşire, nicăieri. Oamenii spun aceleaşi replici mărunte, uzate, vorbesc despre aceleaşi lucruri, pentru că se tem să vorbească despre altele. Fac aceleaşi gesturi şi merg în general pe drumurile trasate de alţii, nevăzuţi. Peste tot, numai linii drepte. Oricît ar încerca Otilia să-şi convingă colega că puteau schimba cursul lucrurilor: „Dacă vorbeai cu Dorina şi nu cu Ramona, poate că…”. O amăgire demnă. Dar nu, nu exista nici un „poate”. Nici o ieşire. Doar un şoc electric de revoltă, traversînd muşchii feţei. Atît.

E un film despre avort în care nu se vorbeşte despre Dumnezeu. Dumnezeu a căzut la montaj, la fel ca frunţile oamenilor. Mesajul creştin, dacă ţineţi morţiş să-l căutaţi în infern, e redus la esenţă. Nu există salvare fără sacrificiu. „S-a descurcat fata!”, exclamă un personaj. Da, s-a descurcat. Să te descurci presupune o groază de lucruri. Inclusiv să alergi în întuneric, spre nicăieri, cu un fetus în poşetă.

poster_432_ro.jpg

Comentarii (71)Adaugă comentariu

Comentează