Efectul Ronaldinho

Hai să închidem pentru o secundă ochii şi să încercăm să ne imaginăm că Ronaldinho ar fi semnat cu o echipă din România! Oricare ar fi ea, Steaua, Dinamo, Rapid, CFR, Timişoara, Vaslui, Urziceni, Otopeni, Mediaş, n-are importanţă. Încă o […]

Hai să închidem pentru o secundă ochii şi să încercăm să ne imaginăm că Ronaldinho ar fi semnat cu o echipă din România! Oricare ar fi ea, Steaua, Dinamo, Rapid, CFR, Timişoara, Vaslui, Urziceni, Otopeni, Mediaş, n-are importanţă. Încă o dată, e doar un exerciţiu de imaginaţie, nimic altceva.

 Ştirea ar fi ţinut prima pagină a tuturor ziarelor şi ar fi deschis toate jurnalele televizate, probabil şi pe Taraf TV, dacă o avea canalul respectiv telejurnale.

Apoi s-ar fi trecut la următoarea etapă. S-ar fi spus că e gras, că n-a mai jucat din martie, că de fapt n-a mai jucat din 2006. Că îi place să bea, că le cam are cu prafurile, că pierde nopţile prin discoteci, că nu se antrenează. I s-ar fi numărat minutele jucate, s-ar fi comparat golurile cu salariul. Şi într-un final, s-ar fi ajuns la concluzia că transferul nu-i o mare reuşită.

Cu rare excepţii, presa de la noi procedează astfel. Inclusiv Gazeta Sporturilor şi gsp.ro, să fim bine înţeleşi. Cum transferă o echipă un jucător, aflăm despre el că are probleme disciplinare, că a jucat 60 de minute într-un an, ca a dat 3 goluri în 13 luni, că-i place să doarmă şi că întîrzie la antrenamente. Pistă total greşită, pentru că atunci cînd vrei să vinzi un produs nu o faci scoţîndu-i în evidenţă defectele, ci calităţile. Sigur că multe nume ce vin la noi sînt de mîna a doua, a treia, a patra, dar, generalizînd, comitem o mare eroare.

Să revenim la Ronaldinho. Milan face spectacol din transferul său, deşi tot ceea ce am spus mai sus despre el e cam adevărat. În nomentul de faţă, viitorul lui Ronaldinho e un mare semn de întrebare. Cu toate astea, Milan vinde achiziţia sa ca pe una formidabilă. Iar urmările se văd imediat: 5000 de abonamente în plus în nici 24 de ore, 3 milioane de intrări pe site-ul oficial al clubului, faţă de 300.000 obişnuit, lume puhoi la prezentarea sa.

Aparatul propagandistic al Milanului a intrat în funcţiune, iar achiziţia e vîndută ca una excepţională. Nu se întreabă nimeni dacă într-adevăr de Ronaldinho avea nevoie Milan, cum se va înţelege el cu Kaka, unde va juca şi ce număr va purta, ce urmări vor fi în vestiar. Presa e mulţumită că va avea la îndemînă un subiect zi de zi, televiziunile idem, iar oamenii se bucură. De ce, nu ştiu nici ei încă, dar speră că vor afla.

Asta înseamnă fotbalul secolului 21. Interesul sportiv nu mai primează, locul său a fost luat de interesul comercial, care produce bani.

Plecarea lui Ronaldinho lasă un gol imens la Barcelona şi în Spania. A ieşit din scenă cel ce schimbase Barcelona dintr-un club depresiv într-unul zîmbitor. Dintr-un club al amintirilor într-o referinţă mondială. Dintr-o fabrică de tocat bani într-una de făcut bani. Dintr-un loc unde spectatorii veneau să înjure într-unul unde se bucurau. Pentru toate acestea e răspunzător Ronaldinho. Dacă veţi intra pe forumurile suporterilor ori pe site-urile ziarelor, veţi vedea că 90 la sută dintre cei ce scriu o fac mulţumindu-i, fie că sînt suporteri ai Barcelonei, fie că nu, pentru cei 5 ani de seri memorabile în care fotbalul a avut de cîştigat.

Iar pentru cei ce se întreabă cum a fost posibilă decăderea, într-un timp totuşi scurt, a unui om pe care toţi îl vedeau capabil să-l detroneze pe Maradona, iată, cu riscul de a lungi acest post, cîteva fragmente dintr-un articol de azi, din El Mundo Deportivo, cotidian din Barcelona cu mare influenţă. Articol semnat de însuşi directorul publicaţiei, Santi Nolla, ceea ce-i conferă o şi mai mare greutate.

Ziua cînd a început declinul
Proiectul FC Barcelona, care a culminat la Paris în 2006, a început în 2003, în jurul lui Ronaldinho. Barcelona a construit o echipă pentru ca brazilianul să se simtă comod, fericit şi să poată deveni decisiv. Pe 17 mai 2006, la Paris, a fost extazul. Se edificase echipa lui Ronaldinho.

Însă după cîştigarea Ligii, a început să fie pusă sub semnul întrebării şefia lui Ronaldinho. Grav e că totul a pornit chiar din interiorul clubului. S-a încercat substituirea liderului natural cu Eto’o, mai apropiat de preşedintele Laporta. Ronaldinho a observat asta.  Schimbarea de lider nu s-a concretizat, fiindcă publicul, cel ce dă verdictele, nu a acceptat-o.

Începutul sfîrşitului a venit pe 13 februarie 2007, cînd Eto’o, aparent fără motiv, s-a lansat într-o serie de declaraţii belicoase, numindu-l pe Rijkaard „un om rău” şi spunînd că el, spre deosebire de alţii, aleargă şi se antrenează. Se referea la Ronaldinho, fără să-l citeze.

A doua zi, Ronaldinho i-a cerut lui Rijkaard să intervină. Acesta n-a făcut-o, zicînd că problema era doar între cei doi şi că ei erau cei ce trebuiau s-o rezolve. Ronnie n-a înţeles. Nu făcuse nici o declaraţie, nu jignise pe nimeni, nu trecuse peste prima regulă a unei echipe de fotbal care spune că orice divergenţă trebuie să rămînă în vestiar. N-a înţeles de ce trebuia el să regleze ceva ce nu a provocat.

Imaginea cu cei doi îmbrăţişîndu-se forţat, pentru presă, a fost ultima amintire a acelui vestiar fericit de la Paris. Începînd de atunci, nimic n-a mai fost la fel, iar Ronaldinho şi-a schimbat atitudinea. Cel ce salvase Barcelona în atîtea momente dificile nu pricepea defel de ce în loc să i se atragă atenţia lui Eto’o s-a trecut peste, forţîndu-se o îmbrăţişare ipocrită.

Nu s-a reuşit schimbul de şefie cu Eto’o şi s-a încercat apoi cu Messi. Nu s-a putut, pentru că Messi era foarte bun prieten cu Ronaldinho. Apoi au fost transferaţi Belletti şi Motta, prietenii cei mai buni ai lui Ronnie, rămas aproape singur într-un vestiar dominat acum de catalanii Puyol, Xavi, Iniesta şi Valdes. A fost adus Henry şi iată cum vestiarul a început să vorbească franceză: Henry, Thuram, Abidal, cărora li s-a adăugat, în mod natural Eto’o.

Ronaldinho era singur şi de atunci, magia lui s-a stins. N-a mai fost fericit, n-a mai fost el. Dar, în ciuda acestor umilinţe şi a informaţiilor negative ce „transpirau” despre el în presă, Ronaldinho n-a fost niciodată fluierat pe Camp Nou. Lumea nu putea să uite. Şi nu-l va uita niciodată pe acest jucător care, iată!, e primit ca un erou de marele Milan.