van Basten: “La Euro, veţi vedea o Olanda diferită de cea din România”

Selecţionerul olandezilor spune că după meciul pierdut la Constanţa a decis să schimbe sistemul de joc, iar rezultatele se vor vedea în vară

Cînd ştii că ai de făcut un interviu cu cineva, e obligatoriu să te pregăteşti. Să încerci […]

Selecţionerul olandezilor spune că după meciul pierdut la Constanţa a decis să schimbe sistemul de joc, iar rezultatele se vor vedea în vară

Cînd ştii că ai de făcut un interviu cu cineva, e obligatoriu să te pregăteşti. Să încerci să scoţi elemente, date, întîmplări care să te ajute pe parcursul întîlnirii. Lucrul e valabil chiar şi atunci cînd personajul principal al discuţiei e Marco van Basten, un nume atît de cunoscut, a cărui carieră, glorioasă şi tristă în acelaşi timp, a fost la lumină pentru toată lumea.

Privind imagini din trecutul fotbalistic al actualului selecţioner batav, nostalgia e sentimentul care te pătrunde cel mai adînc. Nostalgia pentru un jucător unic, pentru o carieră trunchiată nedrept de o accidentare, la 29 de ani, pentru viitorul absolut strălucitor ce-i stătea în faţă, pentru „Baloanele de Aur” pe care le-ar fi putut adăuga celor 3 pe care le-a cîştigat.

Dacă, folosind tehnica de azi, s-ar pune într-un calculator toate datele necesare construirii astfel a atacantului ideal, rezultatul ar fi clar: Marco van Basten. Fotbalistul parcă prevăzut cu un radar ce-l ajuta să detecteze locul perfect în teren, de unde să-şi execute adversarul cu intuiţia, sîngele rece şi eleganţa unei feline. Adunaţi toate cele trei elemente de mai sus, plus radarul, şi veţi descoperi acea operă de artă reuşită de el în finala lui Euro 1988, acel gol magnific ce candidează cu şanse mari la titlul de cel mai frumos din istoria fotbalului.

Privind înşiruirea momentelor magice din cariera sa, senzaţia pe care o trăieşti e că Marco van Basten, în special cel văzut în ultima parte a carierei sale, atinsese punctul de fotbalist ideal, devenind suma calităţilor pe care orice antrenor din lume şi le-ar dori la un fotbalist. Astfel că devine explicabil de ce acum, cînd apare un tînăr jucător cu caracteristici apropiate, toată lumea caută comparaţia cu el. Dacă n-ar fi marcat o întreagă epocă, nimeni nu s-ar fi obosit s-o facă.

Noordwijk an Zee, vineri dimineaţă. Sîntem cu două zile înaintea Paştelui catolic, ceea ce se vede observînd străzile pustii, dar nu s-ar zice deloc privind afară. Vîntul năprasnic face geamurile să tremure la fiecare rafală, ninsoarea cade de parcă ar fi Crăciunul, iar Marea Nordului, cu valuri mari şi extrem de agitată, are o culoare neagră din pricina cerului plumburiu cu care se contopeşte în zare.

6 bărbaţi stau la o masă rotundă, reţineţi acest amănunt pentru că-i relevant, stau deci la o masă rotundă şi privesc către bărbatul înalt, îmbrăcat în blugi Armani, cămaşă şi pulover, care vorbeşte relaxat despre trecut, prezent şi viitor. Relaxarea pe care ţi-o dă celebritatea, faima. Vorbim de Marco van Basten, selecţionerul Olandei. Acest ultim amănunt nu-i cel mai important, pentru că Van Basten, dincolo de ce reprezintă acum, va rămîne în istoria fotbalului ca acel atacant de vis, care a făcut legătura între anii ’80 şi ’90.

6 bărbaţi de vîrste diferite. Unul e mai relaxat, e vorba de Eric Bielderman de la L’Equipe, prieten cu Mircea Lucescu, pomenit şi de Ioan Chirilă în cărţile sale, mult mai învăţat cu astfel de întîlniri. Dar ceilalţi 5 îl privesc pe Van Basten cu o admiraţie nedisimulată, admiraţia pe care ţi-o dă apropierea de o legendă a fotbalului. Încearcă să-şi facă meseria, încearcă să uite că au la cîţiva centimetri de ei un om care le-a fermecat tinereţea ori copilăria, după caz.

– Acest European vine la exact 20 de ani după cel cîştigat de voi în Germania? N-aţi vrea să daţi timpul înapoi?
– Oho, cum să nu? Dar nu neapărat pentru acel turneu final, ci şi pentru alte lucruri. Aş vrea să mai fiu tînăr încă o dată.

– Dar sînteţi încă tînăr!
– Mulţumesc, însă sînteţi politicos. Dar nu ATÎT de tînăr ca atunci. Dumneavoastră nu simţiţi chestia asta pe propria piele?

– Poate Olanda să repete performanţa de atunci?
– Dacă ar putea, ar fi perfect, dar e foarte greu. Mai întîi să trecem de grupă şi apoi mai vedem. Pentru noi, principalul obiectiv ăsta e, să ieşim din grupă, pentru că e o grupă extrem de grea, cu 4 echipe foarte bune. E nevoie de o explicaţie.

Întîlnirea cu Van Basten a avut loc la iniţiativa Federaţiei Olandeze de Fotbal, care a invitat cîteva nume de prestigiu din presa europeană la 60 de minute de discuţii cu selecţionerul Olandei. Locul ales a fost Noordvijk aan Zee, la hotelul „Huis ter Duin”, cantonamentul tradiţional al batavilor înainte de fiecare partidă a naţionalei. „L’Equipe” din Franţa, „World Soccer” din Anglia, „Kicker” din Germania, „Sport Magazin” din Austria şi „Gazeta Sporturilor” din România au fost publicaţiile invitate. Plus site-ul UEFA. Plus „gazzetta dello Sport”, care însă, pe baza relaţiilor dintrecut, aranjase o întîlnire „tete-a-tete”.

Inteligent, organizatorii au ieşit din cadrul unei conferinţe de presă şi au optat pentru masă rotundă, astfel ca dialogul să fie mai lejer. Singura rugăminte a fost ca temele să nu fie, pe cît posibil, personalizate pe fiecare ţară. Au lipsit aşadar „celebrele” întrebări de genul „Ce părere aveţi despre Mutu?” (puteţi pune Chivu fără probleme), la care răspunsul ar fi fost invariabil „E un jucător foarte bun”, ori „Ce ziceţi de meciul cu România?”, la care am fi aflat, logic, „Că e un meci foarte greu”.

Van Basten, la rîndu-i, a fost relaxat, deloc gomos, nesfiindu-se să glumească, să rîdă cu poftă, dar nici să se ridice şi să-şi facă o cafea, singur, cu mîna lui, deşi nu i-ar fi fost deloc greu să ceară să fie servit de cei din staff-ul de presă.

– Michel Platini spunea că nu e o grupă a „morţii”, ci una a fericirii, a plăcerii.
– Are dreptate. Se gîndeşte la faptul că jucătorii vor fi concentraţi la maximum pe toată durata competiţiei, n-au timp să se relaxeze. Cu toate că, vorbind de plăcere, eu văd lucrurile altfel în astfel de momente.

– Mulţi mai spun că o echipă din grupa asta are cele mai mari şanse să cîştige competiţia.
– Şi asta e posibil, cu toate că sistemul e un pic ciudat, în sensul că dacă ieşim din grupe şi trecem şi de sferturile de finală vom întîlni din nou o echipă din grupă. Dar toate cele patru au şansele lor.

– Inclusiv România?
– De ce nu? Cu condiţia, normal, să iasă din grupă. Ca să reuşeşti într-o grupă ca asta trebuie să ai o echipă foarte bună, iar apoi… Toate se leagă, vedeţi?

– În Germania, la Mondial, spuneaţi că echipa e prea tînără. S-a mai maturizat?
– Sînt doi ani mai mult, nu? În mare parte sînt aceiaşi jucători, mai maturi, care ştiu ce vreau eu de la ei. S-a creat acel automatism în joc pe care orice antrenor şi-l doreşte.

– Faptul că aţi fost un mare jucător v-a ajutat în cariera de antrenor?
– Absolut. Cînd ai stat atîţia ani pe teren şi ai fost implicat în atîtea competiţii ştii de ce are nevoie un fotbalist. Probabil că trecutul meu m-a ajutat în relaţia cu actualii jucători, în stabilirea unei atmosfere bune la echipa naţională. Pregătirea fizică e importantă, tactica e la fel de importantă, dar eu cred, şi am simţit asta pe pielea mea, că şi psihicul are un rol la fel de mare. O echipă tensionată nu poate răspunde pe teren aşa cum vrea antrenorul.

– Totuşi, jocul din ultimul timp n-a prea fost apreciat de presă. Iar dumneavoastră aţi fost criticat, uneori foarte dur.
– Cînd eşti antrenorul echipei naţionale eşti obişnuit să fii criticat. Iar dacă nu eşti obişnuit, te obişnuieşti pe parcurs. Asta e viaţa. Echipa naţională e a tuturor oamenilor din ţara ta, iar oamenii vor ca ea să cîştige mereu şi să joace frumos mereu. Cînd unul dintre aspectele astea nu se întîmplă, imediat apar nemulţumiri.

– Şi nu vă supăraţi?
– Nu. Important e să stai calm şi să mergi pe drumul tău. Nu trebuie să încerci tu să schimbi oamenii, pentru că n-o să poţi. Trebuie să-ţi vezi de treabă mai departe, să-ţi faci meseria aşa cum ştii mai bine. Aşa îi poţi face pe oameni să-şi schimbe opiniile, nu certîndu-te cu ei.

– Apropo de oameni. Cum vă place să cîştigaţi? Jucînd frumos sau indiferent prin ce mijloace?
– Îmi place să cîştig şi punct. Ideal ar fi cu un fotbal frumos, atractiv. Dar idealul ăsta e greu de atins. Iar în fotbal, am văzut de multe ori, nu cîştigă întotdeauna cel ce joacă şi frumos.

– Şi pentru asta aţi fost criticat, că nu jucaţi frumos. Că jucaţi prea defensiv.
– (Rîde) Mulţumesc, ştiu. N-am fost plecat nicăieri. Lumea a fost puţin dezamăgită pentru că am pierdut primul loc în grupă şi ne-a învins România. Dar şi noi am fost dezamăgiţi. De aceea am decis să schimbăm un pic sistemul. Am făcut-o cu Croaţia şi primele impresii sînt bune. Cît despre stilul defensiv, eu am fost atacant, mi-a plăcut şi îmi place golul, dar nu uitaţi un lucru, ca să dea goluri, atacanţii trebuie să aibă siguranţa faptului că în apărare lucrurile merg aşa cum trebuie.

– Cînd v-aţi decis să schimbaţi?
– Chiar după meciul cu România. În avion, spre casă, am vorbit cu fotbaliştii mei şi am luat această hotărîre. Nu jucam rău, dar nu marcam.

– Şi în ce ar consta schimbarea?
– (Rîde din nou) O să vedeţi la meciurile viitoare. În orice caz, la Euro veţi vedea o Olanda diferită de cea din România.

– Înţeleg totuşi că o să fie un fotbal ceva mai ofensiv.
– Bravo.

– Dar am o veste proastă, s-a accidentat Van Nistelrooy, iar Robben vine şi el după o leziune. Nu-i o problemă pentru dumneavoastră?
– Sînt lucruri care se întîmplă. M-a întrebat un jurnalist dacă sînt fericit sau stingherit că am atît de mulţi atacanţi la dispoziţie. Am spus că sînt fericit, normal, pentru că am de unde alege. Deci v-am răspuns. Jucătorul nu creează sistemul, ci se foloseşte de el pentru a fi mai bun.

– Apropo de Van Nistelrooy. A cui a fost decizia de a se opera?
– A lui. A avut probleme şi a simţit nevoia să vină în Olanda pentru a avea şi a doua opinie, de la un alt doctor. Apoi a luat hotărîrea să se opereze. N-o să vă mint spunîndu-vă că n-a discutat şi cu mine. A discutat.

– Aşadar, s-a gîndit la echipa naţională, nu la club.
– Nu, s-a gîndit în primul rînd la el. Normal, cei de la Real Madrid n-au fost prea încîntaţi de idee, dar dacă el a vrut aşa…

– Avem şi noi, într-un fel, aceeaşi problemă cu Chivu.
– Ştiu. E acelaşi lucru. Fotbalistul nu trebuie să se gîndească decît la el, la corpul lui. Degeaba ar fi vrut Ruud să joace în continuare dacă durerile l-ar fi deranjat. Juca, dar nu era el, pentru că nu putea. Dacă operaţia era singura soluţie, atunci ea trebuia făcută.

– Va reveni destul de aproape de Euro. Nu-i totuşi un handicap?
– Depinde, depinde de multe lucruri. Eu, de exemplu, pentru că tot am vorbit de 1988, am fost exact în aceeaşi situaţie. Veneam după o accidentare, după o pauză de cîteva luni şi, sincer, mă gîndeam că Euro îmi va folosi mai mult pentru viitorul sezon de la Milan. La început, dacă vă amintiţi, nici nu am fost titular. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs şi s-a întîmplat ce s-a întîmplat.

– În 1988, Olanda avea triunghiul magic Gullit-Rijkaard-Van Basten. Acum ce are?
– Cred că acum are o echipă. Bună, dar şi tînără, cu dorinţă de succes. Sîntem puternici ca grup. Dar şi individual.

– Parcă totuşi nu există un lider adevărat. Ar putea fi Seedorf, dar el nu prea joacă.
– Clarence e un jucător important. Are foarte multă experienţă, un palmares foarte bun. Dacă joacă mult sau puţin n-aş putea eu să vă spun. Fiecare jucător trebuie să fie pregătit în orice moment.

– Privind în urmă, care a fost cel mai greu moment al carierei de selecţioner?
– Meciul cu Portugalia de la Mondial, cînd am pierdut şi am fost eliminaţi. A fost un meci tare ciudat, foarte, foarte dur, cu 16 cartonaşe galbene şi 4 eliminări. Am fost trist pentru că ne făcuserăm iluzii foarte mari. A fost un meci tare ciudat din pricina a ceea ce s-a întîmplat. Noi am vrut să arătăm că sîntem bine educaţi, că putem cîştiga jucînd frumos, dar n-am reuşit. Pentru un antrenor e ceva ce se întîmplă o dată la 100 de partide poate. Am trăit toate situaţiile posibile atunci, 11 contra 11, apoi 10 contra 11, apoi 10 contra 10, apoi 9 contra 10. Orice decizie aş fi luat atunci, tot nu puteam şti dacă e cea potrivită.

– Apropo de durităţi. Aţi fost un jucător extrem de afectat de intrările dure ale adversarilor. Ce gîndiţi cînd vedeţi, de exemplu, un fault precum cel comis asupra lui Eduardo de la Arsenal?
– Gîndesc şi eu ce gîndeşte toată lumea. Că nu-i normal ce se întîmplă. Că asta n-are nici o legătură cu fotbalul.

– Dar dacă un jucător de-al dumneavoastră ar comite un astfel de fault?
– Cu siguranţă, aş reacţiona. Nu ştiu acum dacă l-aş schimba imediat, dar sigur aş reacţiona.

– Se mai poate vorbi de şcoala olandeză de fotbal?
– Identitatea fotbalului olandez există. Din păcate, din ce în ce mai mulţi jucători pleacă afară. Banii hotăresc şi aici. Olanda e o ţară mică, avem doar cîteva milioane de locuitori, nu poate concura cu Anglia, Italia, Spania sau Germania. În schimb, cred că şcoala olandeză de antrenori continuă să funcţioneze şi încă la un nivel foarte înalt.
Cele 60 de minute alocate discuţiei s-au terminat. Cu o punctualitate de invidiat, ofiţerul de presă al federaţiei olandeze, un tip căruia nu i te-ai putea împotrivi nicicum, cam la 1,90 şi sigur peste 100 de kilograme, şi-a făcut apariţia pe uşă. „Domnilor, regret, dar timpul a expirat. Domnul Van Basten mai are multe întîlniri programate pentru astăzi. Vă mulţumesc”, a spus, pe un ton ce nu admitea recurs. A admis totuşi o ultimă întrebare:

– Ştiţi că toată Olanda visează la titlul european, nu?
– E ceva nou? Şi în ţara dumneavoastră se întîmplă cred acelaşi lucru. E bine să ai idealuri, să visezi, dar trebuie să vezi şi situaţia reală. Cînd am fost numit selecţioner, toată lumea a fost fericită. Am încercat atunci să-i calmez, să le explic că nu s-a întors Van Basten din 1988. Asta încerc şi acum să fac.

Apoi, Van Basten s-a ridicat de la masă. Şi-a luat la revedere de la fiecare în parte, a făcut poze cu toţi cei prezenţi şi a plecat. Alături, într-o sală amenajată special, cei de la L’Equipe îl aşteptau la un „shooting”, pentru imaginea de copertă a suplimentului „L’Equipe de Dimanche”. Într-o altă sală, un post de televiziune îşi instala arsenalul pentru un interviu exclusiv.

Cîteva ore trebuie să-şi fi pierdut Van Basten în acele întîlniri. Probabil că a şi fost sfătuit s-o facă de un departament de presă al Federaţiei olandeze ce mai şi gîndeşte şi nu se concentrează doar la comunicate oficiale prin care se înfierează jurnalişti. Imaginea unui selecţioner mofluz, în război cu toată lumea, nu dă deloc bine, mai ales că Van Basten nu s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o mare deschidere faţă de mass-media. Cine contribuie financiar la bugetul unei federaţii, n-are nici un chef ca imaginea sa să fie asociată unui organism în permanenţă criticat, în permanenţă certat cu presa.

Van Basten în mijlocul ziariştilor, la o masă rotundă şi nu în faţa unui pupitru, ca la conferinţele obişnuite. Dialogînd cu „L’Equipe, „Gazzetta dello Sport”, „Kicker”, „World Soccer” şi Gazeta Sporturilor în acelaşi timp, relaxat, la o cafea şi o prăjitură, fără stresul unei partide ce urma sau se va fi terminat.

Iată o idee pe care şi-ar putea-o însuşi şi alţii de pe la noi. Ar putea, dar nu şi-o vor însuşi. Pentru că şi aici e o chestiune de educaţie. Cine are are, cine nu n-o are oricît s-ar strădui.