Ce vine după Radu Ştefan

Aşadar, s-a rezolvat. Radu Ştefan este la această oră jucătorul lui Lazio. Un pas înainte uriaş pentru un jucător a cărui explozie n-a ţinut cont de paşii normali din fotbal. Într-un an şi jumătate a străbătut etape pe care alţii […]

Aşadar, s-a rezolvat. Radu Ştefan este la această oră jucătorul lui Lazio. Un pas înainte uriaş pentru un jucător a cărui explozie n-a ţinut cont de paşii normali din fotbal. Într-un an şi jumătate a străbătut etape pe care alţii le străbăteau în 3 sau 4. Din promisiunea care era în vara lui 2006 a ajuns cel mai scump transfer din fotbalul românesc. Vorbim de cifrele comunicate, nu de cele pe care le descoperim după ani prin amabilitatea DNA, SRI, SIE, SPP sau a altor instituţii cu nume format din 3 litere, obligatoriu de tipar.

Radu Ştefan se întoarce însă la scara valorică din 2006. În Serie A el va fi considerat în această jumătate de campionat drept o promisiune. La vară, dacă Lazio îl va lua definitiv, va intra în rîndul fotbaliştilor importanţi. Îi va fi infinit mai greu decît acasă, pentru că la cotitură aşteaptă Inzaghi, Ronaldo, Ibrahimovici, Cruz, Trezeguet, Totti, Amauri, Di Natale, Borriello, Vieri, chiar Mutu, dar şi alte nume ce n-au nici o legătură cu ce a întîlnit el pe terenurile patriei noastre dragi. Asta ca să nu mai vorbim de presiunea publicului lazial, căci dacă la Dinamo i se ierta orice greşeală, pe „Olimpico” e altă poveste.

Sînt mulţi care cred că, la 21 de ani, Radu Ştefan a făcut cam devreme pasul. Nu-s de aceeaşi părere. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor, la fel şi maturizarea, care la unii se produce mai devreme decît la alţii. Dacă el s-a simţit pregătit să joace în Serie A, atunci să-l lăsăm în pace. Trenurile viitorului vin destul de rar în gara fiecăruia. Dacă nu ştii să te urci la timp, s-ar putea să nu mai ai ocazia. Pentru orice fotbalist viitorul e incert, doar prezentul e sigur. O accidentare gravă poate surveni oricînd, iar destinul se poate schimba brusc. Îmi amintesc cu tristeţe cum regretatul Hâldan a fost la un pas de un transfer în Spania, la Alaves, cu puţine luni înainte să se prăpădească. Afacerea a picat, din motive pe care acum doar le intuim, dar mă gîndesc că acel transfer i-ar fi putut salva viaţa, căci sigur la Alaves ar fi fost supus unor investigaţii medicale amănunţite.

Cei furioşi sînt fanii lui Dinamo. Pe bună dreptate, căci atunci cînd din echipă îţi pleacă un jucător de bază nu poţi fi prea fericit. Oportunitatea vînzării unui fotbalist nu face încă obiectul unui referendum. Clubul decide lucrul ăsta în funcţie de situaţia financiară de moment. Cum Dinamo a ratat Liga Campionilor şi implicit infuzia de capital de acolo, e într-un fel logică încercarea de a găsi o soluţie. Iar în România, ne place sau nu ne place, cel mai simplu e să vinzi fotbalişti. Noi nu sîntem şi nu vom fi prea curînd capabili să ne păstrăm valorile acasă, dar ne e greu să recunoaştem asta, poate dintr-o mîndrie prost înţeleasă. Mă întreb, cu ce sîntem noi, fotbalistic vorbind, mai breji decît Argentina? Care Argentina vinde pe bandă rulantă fotbalişti nu de 21 de ani, ci de 19, 18, 17 şi mai jos. Asta e situaţia, ar trebui odată pentru totdeauna să ne obişnuim cu ea.

Problema nu-i că a plecat Radu Ştefan. Problema e cum vor fi folosiţi banii, deloc puţini, obţinuţi. Cheltuiţi cum se cuvine, pot aduce mai multe beneficii dect păstrarea jucătorului. Dau un singur exemplu: Atletico Madrid. Cînd a fost vîndut Fernando Torres la Liverpool, revoluţia a fost aproape de „Vicente Calderon”. Numai că, iată unde e Atletico acum! Din banii luaţi pe Torres s-au adus 3-4 jucători cu care s-au acoperit şi alte posturi deficitare, iar Atletico, dintr-o echipă de pluton în ultimii ani, luptă pentru un loc de Ligă. Aşa ar trebui să facă şi Dinamo. Dacă va şi izbuti, asta nu mai ştiu.

P.S. O altă dezbatere aprinsă a iscat săptămîna trecută vestea că o platformă pay-per-view ar putea cumpăra drepturile pentru Liga 1. Pe bani buni de tot, ce ar ajuta enorm cluburile. Mă îndoiesc sincer că va fi aşa. Sîntem în an electoral şi Dumitru Dragomir nu va risca să-şi subţieze capitalul electoral. La aproape 20 de ani de la căderea comunismului, la un an de la intrarea în UE, în România cuvîntul magic e gratis. Dacă prin absurd ar candida la alegeri cineva numit, să zicem, Gheorghe Gratis, sigur ar cîştiga detaşat.

Mai devreme sau mai tîrziu ne vom alinia şi noi celorlalte ţări din UE. Unde fotbalul se plăteşte, căci şi ţigările se plătesc, şi berea se plăteşte, şi trenurile sînt pe bani, iar săpunul şi pasta de dinţi nu-s gratis. Gratis nu prea există, la unii nici măcar la nivel de echipă naţională. Citeam deunăzi despre situaţia Spaniei, unde Liga vrea să renunţe şi la singurul meci ce se transmite liber pentru a-l muta în sistem cu plată. În 1997, cînd Spania a introdus sistemul pay-per-view în fotbal, doar 2 la sută din populaţia ţării avea posibilitatea să urmărească meciurile. Acum numărul s-a extins la 60 la sută. Dar s-a extins implicit şi cuantumul sumelor încasate de cluburi, care în unele cazuri, Barcelona ori Real, se apropie de 150 de milioane de euro pe sezon.