1.00

„Zecele” istoric al Nadiei a schimbat coperta la „Time” şi „Newsweek” şi a bătut vînzarea ilustratelor cu ABBA ori Alain Delon

În 1976 încă se mai putea respira. La unele chioşcuri de presă veneau ziare precum Le Monde ori reviste […]

„Zecele” istoric al Nadiei a schimbat coperta la „Time” şi „Newsweek” şi a bătut vînzarea ilustratelor cu ABBA ori Alain Delon

În 1976 încă se mai putea respira. La unele chioşcuri de presă veneau ziare precum Le Monde ori reviste ca Paris Match. Pentru cei din generaţia noastră, sărbătoarea genului începea cu Pif şi Rahan, dacă aveai relaţii la chioşcar. Un pic mai tîrziu, cu Mondial, lunarul franţuzesc de fotbal care se distribuia şi ca supliment al Pif-ului. Ţin minte şi acum un poster cu Kempes şi echipa naţională a Argentinei ’78, acoperiţi de papelitos. Pe atunci, se mai găsea Kent la liber în recepţiile hotelurilor, rom Havana şi vodca Wyborova pe rafturile alimentarelor, dar astea erau chestii pentru oameni mari.

Olimpiada de la Montreal s-a lăfăit pe ecranele alb-negru ale televizoarelor cu lămpi, aşa că vocea lui Cristian Ţopescu, „zeceeeeee!”, spărgea liniştea nopţilor mai în fiecare casă.

Nadia Comăneci a fost primul star al sportului românesc în accepţiunea completă a termenului. Dovadă că performanţa îi rezistă şi azi. Ilie Năstase juca mult afară, iar presa vremii era mai puţin interesată să-i elogieze la nivel meritat succesul. Cu Nadia s-au scos cărţi poştale. Ilustratele acelea de dimensiunea imaginilor cu Obeliscul de la Costineşti sau cu Peleş. Imediat, cărţile poştale cu Nadia la sol, o Nadia arcuită pe vîrfuri, avînd pe fundal ferestrele în formă de petală ale sălii de la Oneşti, au bătut recordul de vînzări. Păleau cele cu ABBA, Claudia Cardinale şi Alain Delon. Sau cele cu Angela Similea şi Florin Piersic.

În iulie 1976 s-a înregistrat un fapt unic. Mii de oameni au ieşit la Oneşti s-o întîmpine pe Nadia. Şi pe celelalte colege din echipa de gimnastică. Şi pe soţii Karoly. S-au umplut străzile, s-a umplut şi stadionul oraşului, care înghiţea vreo 10.000 de spectatori. Pînă atunci, lucrul acesta se întîmpla, la ordin, doar la vizitele de lucru ale lui Ceauşescu. Ion Ţiriac mi-a spus, într-un interviu în 2002, la trei decenii de la finala de Cupa Davis, cea de pe „Progresul”, cu SUA: „Domnule, îmi amintesc cum pe străzile Bucureştiului nu mai era nimeni. Ni-meni! Toţi erau la televizor”. Aşa a fost şi cu Nadia. Plus că cei care-şi ţinuseră respiraţia la paralele, „Stai, Nadia!”, striga Ţopescu la aterizare, sau la bîrnă coborîseră apoi în stradă.

În acea vară, Nadia Comăneci, o fetiţă din România, a ţinut prima pagină a marilor reviste ale lumii cum doar la Revoluţie s-a mai întîmplat în ceea ce ne priveşte. De fapt, fuga din ţară a „Zeiţei de la Montreal”, în noaptea de  27 spre 28 noiembrie 1989, avea să fie cea mai zgomotoasă palmă aplicată pe obrazul lui Nicolae Ceauşescu.

Acum o lună şi ceva, Nadia a fost la Oneşti să inaugureze sala care-i poartă numele. Au fost acolo şi copii care nu ştiau toată povestea, dar şi oameni în vîrstă care renunţaseră cîndva la cărţile poştale cu ABBA şi Alain Delon. Aveau aceeaşi emoţie în priviri ca în noaptea în care celebrul 1.00 încremenit pe tabela de la Montreal anunţa în gimnastică şi în sport o nouă eră.